Majesty

Cea mai de temut atitudine a unui fost prieten nu este ura, mârşăvia sau invidia. (Oricum, expresia fost prieten este un pleonasm ideatic. Pentru că prieten înseamnă prieten pe vecie indiferent de vicisitudinile vieţii.) Dar să revin… Cea mai de temut atitudine a unui fost tovarăş de drum, de idei, de suflet, este…ignoranţa. Este mai greu de suportat decât ura, decât atunci când ochii scapără de invidie, chiar decât vorbele grele care cad ca o lovitură de ciocan în moalele capului. Este o arsură a inimii care revine cu fiecare nezâmbet, cu fiecare evitare a privirii, cu fiecare ferire şi neauzire a strigătului sufletului celuilalt. A ignora înseamnă a evita să cunoşti, a te încăpăţâna să nu faci ceva, ceva ce oricum o să-ţi pară rău că nu ai făcut! Lecţia grea pe care vrei s-o dai te va adânci pe tine în gol, un gol care rămâne atunci când alungi singurul petic de rai pământesc: prietenia.

Dincolo de prăpastia aşternută impresionant cu cuvinte dulci sau cu gesturi tandre, se desfăşoară hăul inimaginabilului, atât de perfid şi notoriu încât totul  începe să se uite, tot frumosul, tot seninul şi uneori chiar clipele care au fundamentat ceea ce odată era sublim, parcă sunt mai stranii ca niciodată, iar dincolo de ele se află lacrima şi amintirea. Faci eforturi şi nu înţelegi de ce tocmai ţie ţi se poate întâmpla, ţi se poate reproşa, ţie, care ţi-ai fi dat inima din piept pentru cineva care îţi dai seama că nu merita, dar rămână vorba între noi, îţi dădeai seama şi când în nebunia-ţi strigai spre stele a fericire, proptindu-ţi fruntea de umărul lui, pentru ca să plângi pe el. Chiar şi atunci, privindu-l prin porţile sufletului, prin limpezimile căprui, îţi dădeai seama, sau cineva îţi şoptea parcă, să ai grijă, să ai grijă! Ai alungat gândul şi glasul acela, ai aruncat la coş şoptirile celorlalţi şi le-ai pus pe seama invidiei, când era vorba de colegele tale,  sau a conflictului între generaţii atunci când acestea veneau din partea plăsmuitorilor tăi pământeşti, dar iată că clipa de durut pe care nu ai aşteptat-o niciodată pe care ai negat-o şi ai repudiat-o, a venit. Dorul nestins din suflet, se va alina odată cu trecerea timpului chiar dacă acum refuzi să crezi, să vrei, să trăieşti. Timpul, un duşman atât de necruţător în aceste zile, depărtarea pe care nu o suportai nici măcar în gând, credinţa de care mai că nu aveai nevoie pentru că fericirea era la ea acasă şi nu în ultimul rând,  Dumnezeu, pe care îl băgai în seamă doar atunci când îţi însenina cărarea prin curcubeul care mijea după furtună, îţi vor fi sprijin şi alinare. Pierderea va fi de fapt un câştig, vei mai avea totuşi pentru cine să tremuri, să te zbaţi,  să te macini, să iubeşti,  pentru că pentru cine s-o faci se găseşte, dar cine s-o facă pentru tine, într-adevăr este mai greu, dar, pentru că a procedat aşa, înseamnă că nu a fost niciodată nici până acum. Sau dacă a fost într-adevăr vreodată îngrijorat sau a tremurat pentru tine, au fost acele fibre ale fiinţei lui, fibre dumnezeieşti pe care le avem toţi fără vreun merit, şi nu a fost esenţa sufletului, definitorie pentru o personalitate, nu a fost atitudinea de viaţă ci doar năluciri ale existenţei terestre impregnate din când în când cu sublim. Aşa că, nu s-a schimbat nimic prin această ruptură, decât că odată în viitor, privind înapoi spre clipele pe care i le-ai oferit cu generozitate, va primi lovituri în egoul său alimentat atât de plin de făptura-i narcisistă studiată în oglindă ore întregi, şi atunci va fi, sper, va fi, prea târziu pentru el.

Se spune că atâta vreme cât nu abandonezi cursa, treci linia de sosire. Este adevărat şi în mod tradiţional nu se recomandă abandonul în nici o circumstanţă. Unii găsesc felurite căi mai mult sau mai puţin cioraniene să abandoneze. Unii sunt chiar cu studii superioare. Ceea ce îţi recomand este totuşi, în ciuda aparenţelor, un abandon. Dar nu din această viaţă, deşi ştiu că în astfel de momente îţi poate trece prin superbul tău căpşor şi un astfel de gând, ci în braţele cuiva care te iubeşte mai mult decât oricine pe lume. Dacă îţi deschizi inima către El ca şi unui prieten, poate cu strigătele tale, cu plânsul tău nestins şi amar de multe ori, poate cu gesturi de agăţare de ceva, poate cu zâmbetul tău strălucitor printre şiroaiele ploilor obrazului, atunci, pacea ta va răsări ca zorile, şi inundarea fiinţei tale cu echilibru va fi o certitudine. Şi chiar dacă nu ar fi şi nu ar răsări, să ai convingerea că nici un strigăt nu a trecut pe lângă urechea Lui fără ca El să-l fi auzit, şi fără să fi dat răspunsul, uneori, atât de valabil pentru viaţă, încât te surprinde plăcut şi chiar tandru, luând în Mâinile Lui întreaga povară. El este ecoul adânc al fiinţei noastre fără de care  ne-am simţi singuri de tot şi străini într-o lume a realităţii dure şi contrastante.  Doar spune-I, fie îngenuncheată, fie surâzând pe stradă, fie lângă patul tău care are perna aceea scăldată în stropii seninului fiinţei tale. Oriunde, doar spune-I! Mai spune-I odată cât prea durut şi prea înfrigurat dor s-a zbuciumat înspre nimic, şi poate, ignoranţa pe care voiai s-o aplici, se va transforma în dăruire, în limpezime şi graţie veşnică!
Al tău frate întru Hristos, Cornel

 

 Cornel Darvasan - Majesty.ro