Majesty

Cu ani în urmă am citit o relatare despre eforturile de a salva o specie de mari pasări de pradă. Rămăseseră în viată numai cîteva perechi de păsări capabile să se reproducă si ele nu depuneau decît un singur ou pe sezon. O astfel de pereche de păsări cloceau singurul lor ou în timp ce un grup de spectatori monitorizau păsările cu aparate de filmat tot timpul pentru ca nimic sa nu le perturbe asa încît puiul să se poată naşte şi să ofere o nouă speranţă pentru supravieţuirea speciei. La un moment dat cele doua păsări au început sa se bată şi în timpul luptei, au uitat de ou şi au inceput să-l împingă încet-încet către margine cuibului. Grupul de observatori priveau neputincioşi cum una dintre păsări a lovit oul şi l-a rostogloit afară din cuib care, spre groaza tuturor, s-a sfărîmat de stîncile de dedesupt, zdrobind înca o speranţă de a salva specia.

Salvarea speciilor constituie o preocupare majoră a multor activişti din întreaga lume. Există liste lungi cu specii aflate pe punctul de dispariţie iar listele se lungesc în loc să se scurteze. Ni se spune mereu că motivul pentru care animalele sunt ameninţate este pentru că noi oamenii le vînăm şi pentru că le distrugem mediul în care trăiesc, şi nu neg ca noi suntem o ameninţare la adresa animalelor în multe feluri. Ceea ce m-a izbit pe mine la povestea de mai sus este că specia ameninţată era una de păsări de pradă puternice iar oamenii nu numai ca nu făceau nimic ca să le distrugă, dar le urmăreau tot timpul pentru ca să le protejeze de orice pericol pentru ca puiul să se poată naşte în siguranţă şi să ofere o nouă speranţă pentru întreaga specie. Am mai observat de asemenea că speciile cele mai ameninţate si care au nevoie de protecţie pentru a fi salvate sunt de regulă cele mai mari animale de pradă: legii, tigrii, urşii polari, unrşii bruni, rechinii mari albi, condorii, şoimii, vulturii, cele mai mari balene, etc. Folosind limbajul religiei populare din zilele noastre, animalele cele mai adaptate la supravieţuire sunt şi cele mai adaptate la dispariţie, şi lucrul acesta nu are nimic de a face cu oamenii deoarece este adevărat chiar cu privire la tiranosaurus rex sau felinele cu colţi-sabie cînd oamenii nu au prezentat nici un pericol pentru ele. Si dacă tocmai acesta este adevărul? Ce ar fi dacă ceea ce face ca o specie, inluzînd cea umană, să fie ameninţată cu dispariţia este tocmai măsura în care este adaptată să ucidă creînd iluzia garantării supravieţuirii cînd de fapt garantează dispariţia? Deşi nu ni se spune de ce acele păsări se băteau, nu trebuie să fii un geniu pentru a înţelege. Deoarece păsările fuseseră imobilizate în cuib un timp îndelungat ca urmare a clocitului, ele probabil au simţit nevoia să-şi dezmortească muschii puternici prin a exersa lovituri cu ghearele si ciocurile lor ascuţite una către cealaltă pentru a se asigura că atunci cînd îşi vor relua vînătoare după ce se termină perioada clocitului ele vor rămîne păsări de pradă şi nu devin pradă. În preocuparea lor de se asigura că supravieţuiesc în lupta lor cu alţii, ele au eliminat din propriul lor cuib tocmai speranţa supravieţuirii lor ca specie.

    Nu pot să-mi imaginez ca cineva ar îndrăzni să formuleze o teorie că cel mai adaptat la supravieţuire este de fapt cel mai adaptat la dispariţie, nu pentru că ar fi dificil să se găsească o abundentă de dovezi cu care să fie demonstrată,  ci deoarece o asemenea teorie ar produce o asemenea indignare încît toleranţa arătată faţă de Darwin în secolul al XIX-lea nu ar mai fi de conceput in secolul al XXI-lea. Dacă această observaţie evidentă ar fi acceptată, cea mai ameninţată specie este tocmai cea mai înzestrată să ucidă, şi această specie nu se află pe nici o listă de specii ameninţate cu dispariţia deoarece această specie suntem tocmai noi oamenii. În timp ce este adevărat că noi oamenii producem foarte mult rău atît animalelor cît si mediului înconjurător, cel mai mare rău pe care noi îl producem este de departe cel produs altor fiinţe umane. Dacă vreo specie de animale ar trebui să sufere ucideri în masă sau înfometare la scara la care suferă o mare parte din populaţia planetei, ar exista atîtea proteste încit este greu de crezut că ar continua. Chiar uciderea cîtorva tauri în luptele cu tauri produc proteste vehemente, în timp ce uciderea a milioane de civili nevinovaţi în războaie nu numai ca nu produc nici o reacţie, dar acele războaie sunt chiar autorizate în mod “democratic” tocmai de apărători ai animalelor şi chiar de creştini în numele apărării “valorilor” lor, valori care e clar ca nu includ si viata umană. În timp ce “oamenii de ştiinţă” calculeaza cu meticulozitate cele mai mici schimbări în ce priveşte temperatura si nivelul bioxidului de carbon din atmosferă, aceeaşi “oameni de ştiinţa” sunt complet incapabili sa mai calculeze cînd este vorba de cheltuielile pentru a produce arme, pentru a întretine armate şi pentru a finanţa exerciţii si manevre militare, fără să mai vorbim de vătămarea mediului înconjurător. Atunci cînd aceşti apărători ai planetei arată ca oamenii sunt o ameninţare la adresa planetei, susţin ca oamenii distrug planeta prin a clădi case si nu prin a costrui arme si baze militare. În conformitate cu această gindire, este greşit ca oamenii să locuiască în casele lor deoarece locul lor de drept este în barăcile militare unde sunt aclamaţi ca “eroi” indiferent pe cine ucid sau care este cauza pentru care sunt ucişi.

    Ceea ce face creştinismul sa fie o religie deosebită este tocmai faptul ca a susţinut chiar de la început că ceva este teribil de greşit la noi oamenii şi de aceea noi suntem o specie ameninţată cu dispariţia şi avem nevoie de salvare. În mod semnificativ, Evanghellile încep prin a menţiona ca atunci cînd Isus s-a născut, nu s-a gasit nici un loc în cuibul uman pentru el, de aceea el s-a născut într-un staul, adică un cuib destinat animalelor. Chiar după ce s-a născut, s-au făcut eforturi uriaşe ca să fie eliminat din cuibul uman şi în cele din urmă a fost ucis, aşa cum ştim, prin a fi aşezat pe cruce. Care a fost crima lui? El a invăţat ca cel care este cel mai adaptat să mînuiască sabia şi să supravieţuiască prin sabie este cel mai adaptat că să moară (Matei 26:52). Deşi complet incapabil să mînuiască sabia, el a demonstrat că nici moarte nu poate avea vreo putere asupra lui. În aceste momente cînd ne bucurăm de darurile pe care le primim, să ne bucurăm şi de cel mai mare dar dintre toate, acela al salvării, salvare nu numai pentru noi oamenii, dar pentru întreaga creaţiune. Vă doresc un Crăciun fericit şi o Veşnicie Nouă Fericită!

Aurel Ionica - Majesty.ro