Vineri Doamne ce pot sparge capete (i)
Așa cum se știe, societatea tradițională este asimetrică întrucît bărbații sunt privilegiați iar femeile sunt marginalizate. Privilegiile bărbaților sunt multiple, începînd de la dreptul de a avea un serviciu și ca atare un venit, și pînă la dreptul a exercita puterea, adică de a deține functii de conducere și de decizie. Puterea constă în ultimă instață din dreptul de a ucide și ca atare uciderile constituie privilegiul aproape exclusiv al bărbaților. Scopul declarat al feminismului ca de fapt al tuturor mișcărilor de eliberare este de a transfera privilegiul puterii de la bărbați la femei.
Povestirea despre Acsa și Otniel de la începutul cărții Judecători este înțeleasă în mod tradițional ca demonstrînd ideea cărții cum că Dumnezeu și-ar fi împlinit făgăduințele cu poporul Israel, dar autorul cărții precizează chiar de la început că scopul cărții este să arate exact opusul, și anume că Israel a eșuat în a urma planul lui Dumnezeu, eșec ce a mers din rău în mai rău: “Când le ridica Domnul judecători, Domnul era cu judecătorul, şi-i izbăvea din mâna vrăjmaşilor lor în tot timpul vieţii judecătorului, căci Domnului I se făcea milă de suspinele scoase de ei împotriva celor ce-i apăsau şi-i chinuiau. Dar, după moartea judecătorului, se stricau din nou, mai mult decât părinţii lor, ducându-se după alţi dumnezei, ca să le slujească şi să se închine înaintea lor, şi stăruiau în această purtare şi împietrire” (Judecători 2:18-19). Această “stricare” este exemplificată prin degradarea eroului sau a judecătorului. Dacă judecătorul care era un model se strică, ne putem imagina ce trebuie să se fi întîmplat cu israelitul te rind? Intrucit Otniel este prezentat atît ca erou militar cît și ca erou religios întemeietor de sanctuare, cartea ilustrează cum aceste doua caracteristici principale ale eroului israelit se degradează treptat ducînd la personaje monstruoase ca cele pe care le găsim în finalul cărții. Ultima parte a cărții arată cum religia de la sanctuarul întemeiat de Otniel ajunge să fie de fapt religia canaaniților care nu avea nimic de a face cu religia lui Moise care trebuia să o înlocuiască pe cea a canaaniților. Ceea ce precede povestirile final ilustrează cum Otniel se degradează mai întîi în virtuțile lui eroice.
Intrucît Otniel este prototipul eroului și al judecătorului în această carte, așa cum ne-am aștepta, el este și primul judecător: “Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit: pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele cel mai mic al lui Caleb” (Judecători 3:9). Următorul erou, Ehud, este prezentat ca fiind stîngaci, și așa cum se știe, în societățile tradiționale stîngăcia este considerată un handicap. Nu numai că este stîngaci, dar recurge și la viclenie. El pozează ca un supus loial care vine să aducă tributul împăratului stăpînitor Eglon dar sub pretextul ca are un mesaj personal din partea lui Dumnezeu pentru împărat, cînd rămîne singur cu împăratul scoate sabia pe care o ascunsense în partea dreaptă și la care nimeni nu se aștepta avînd in vedere că sabia era în mod normal plasată în partea stîngă pentru a fi mînuită cu dreapta, și spintecă burta împăratului moabit. Eroismul se măsoară în ultimă instanță prin numărul de capete tăiate și prin greutatea lor dar orcît ar fi luptele de barbare, ele se desfășoară după anumite reguli pe care eroii se așteaptă să le respecte atunci cînd taie căpățînile sau spintecă burțile. După cum se știe, armatele au uniforme precum și reguli după care se desfășoară lupta, chiar ore cînd se trage și cînd se ia pauză, reguli care au rolul să asigure că lupta este “dreaptă,” or o lupă este “dreaptă” atunci cînd tăierea capetelor și spintecarea burților se face cu mîna dreaptă și nu cu stînga. Ciar în întrecerile sportive (care nu sunt altceva decît variante voalate a luptelor tribale ce sunt adesea însoțite de luptele dintre triburile de chibiți care își sparg capetele în mod literal ca în epoca de piatră) un sportiv care trișează este sancționat. Intr-un meci de box, Ehud cu lovitura lui sub centură nu numai că nu ar fi fost declarat un erou dar ar fi fost descalificat și i s-ar fi luat dreptul să mai boxeze.
Dacă Ehud a fost viclean, cel puțin nu a fost un laș, dar în cazul lui Barac, eroul devine atît de laș încît pur și simplu nu are curajul să meargă la luptă. Cu un erou ca Otniel, Acsa nu a trebuit să-l încurajeze să meargă la luptă atunci cînd tatăl ei a oferit-o drept premiu cuceritorului, așa că probabil a rămas acasă pensîndu-și sprîncenele, creionîndu-și ochii, rujîndu-și buzele, și exersînd în oglindă zîmbetul cu care să răsplătească pe cuceritor. Cînd Ehud spinteca burta împăratului Moabului cu mîna stîngă, probabil Acsa își inspecta proprietățile cu izvoarele lor de apă. Pe vremea lui Barac insă, Asca care poartă numele de Debora nu mai este la cratiță ci este profeteasă. Ce vreți, în Biblia asta care este documentul politic al bărbaților în care Dumnezeu vorbește numai prin bărbați, uneori Dumnezeu vorbește și prin femei deoarece comitetul de cenzură a fost alcătuit din niște idioți care nu au sesizat că în acest document politic al bărbaților s-au strecurat și materiale subversive. Cînd Acsa îi spune eroului ei să meargă la luptă, acesta răspunde: “Barac i-a zis: ‘Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi duce’” (Judecători 4:8). Eroul nu mai are curajul să plece la luptă decît dacă vine cu el și mămica lui pe care s-o țină de fustă. Iar femeile acestea din Biblie sunt atît de depersonalizate încît au curajul să o ia înaintea vitejilor de bărbați: “Ea a răspuns: ‘Voi merge cu tine; dar nu vei avea slavă în calea pe care mergi, căci Domnul va da pe Sisera în mâinile unei femei’. Şi Debora s-a sculat, şi s-a dus cu Barac la Chedeş.” Văzînd că vitejii ăștia de bărbați au devenit niște mămăligi, femeile iau puterea în mîinile lor precum și privilegiul de a sparge capetele împreună cu onoarea pe care un astfel de privilegiu o aduce. In ciuda faptului că profeția este făcută de o femeie, ea se împlinește literal. Cînd Sisera, comandantul oștirii canaanite fuge, ajunge la cortul unei femei, Iael, căreia îi cere protecție, adică cere să se ascundă în spatele fustei ei cît era el de bărbat pentru a nu fi găsit de dușmanul lui, Barac. Domnița nu numai că îi promite protecție, dar chiar îi oferă băutură pentru ca atunci cînd el adoarme liniștit,ea vine în ascuns cu un țăruși de cort pe care i-l bate prin tîmplă cu un ciocan așa că îi țintuiește căpățîna în pămînt. Vă dați seamna ce dezamăgire și rușine pentru un bărbat ca Barac care apare mai tîrziu și o femeie ca Iael să-i iasă în întîmpinare și să-i rînjească în față că ea i-a luat onoarea aceea de a sfărîma țeste, onoare pe care Dumnezeu a rezervat-o bărbaților! Poate fi o rușione mai mare pentru un bărbat decît ca o femeie sa fie în stare să spargă căpățîni mai bine decît el?! Eu cred că Barac a intrat în pămînt de rușine deoarece nu se mai aude nimic de el. Rușinea aceasta ca o femeie să fie în stare să spargă capete mai bine decît un bărbat este depășită doar de rușinea de a ți se sparge capul de către o femeie și nu de un bărbat. Bărbații nu numai că au privilegiul de a sparge capete și a spinteca burți, dar și acela de a li se sparge capul și a li se spinteca burta în mod onorabil, adică în mod profesionist, de către un bărbat cu scule profesioniste și cu o tehnică corespunzătoare. Probabil că nici un popor nu a perfecționat această onoare ca samuraii japonezi atunci cînd își fac seppuku sau hara-kiri. Samuraii nu numai că își rezervă privilegiul de a-și spinteca propria burtă, dar aranjează cu un prieten care să le taie capul cu o sabie din cel mai bun oțel cu o singură lovitură de maiestru de te face să mori de plăcere. De unde să știe femeile ce privilegii și plăceri rare savurează bărbații și din egoism nu vor că să devină accesibile și femeilor?! Si ne închipuim ce dezamăgire pe acest vajnic comandant canaanit Sisera care toată viața a visat că să moară cu beregata tăiată sau cu burta spintecată de o sabie de calitate mînuită de un bărbat bine antrenat, pentru ca țesta lui să fie străpunsă de un țăruși de cort bont care probabil nu mai fuseste ascuțit de mult și bătut de o femeie care probabil nu facuse nici măcar niște exerciții în prealabil de a-l bate în niște dovleci. In mod sigur Sisera a murit de rușine și de indignare și nu din cauza țărușului care i-a străpuns țeasta.
Dacă profeteasa Debora a reușit s-l pornească pe Barac la luptă fără prea multă muncă de lămurire, Ghedeon trebuie împins de la spate chiar de un înger al lui Dumnezeu în persoană. Cînd îngerul îl salută pe Ghedeon cu “viteazule,” Ghedeon interpretează acest apelativ ca fiind ironic. Ca să pornească la luptă, Ghedeon nu mai cere ca o femeie să meargă cu el, ci cere un semn supranatural, iar cînd îl primește, pretinde că semnul nu a fost suficient de clar și ca atare cere unul și mai clar. Cînd îl primește și pe acela, se vede nevoit să pornească la luptă și face apel la voluntari. Spre surprinderea lui, îngerul obiectează că sunt prea mulți luptători și cere ca numărul lor să fie redus. Intr-o primă etapă Ghedeon le cere celor cărora le este frică sa plece iar 22,000 pleacă și rămîn numai 10,000. Din păcate nu știm cîți dintre ei nici măcar nu au avut curajul să plece de acasă. Din nou Dumnezeu consideră că cei rămași sunt totuși prea mulți și ca atare cere o nouă triere după următorul criteriu: “Ghedeon a pogorât poporul la apă, şi Domnul a zis lui Ghedeon: ‘Pe toţi cei ce vor lipăi apă cu limba, cum lipăieşte câinele, să-i desparţi de toţi cei ce vor bea apă din genunchi’” (Judecători 7:5). Adică cei care se pleacă la pămînt ca să ajungă cu gura la apă sunt respinși iar cei care iau apa cu mîna și o duc la gură sunt păstrați. Din această ultimă categorie fac parte numai 300 care sunt păstrați iar ceilalti 9,700 sunt trimiși acasă. Ceea ce este șocant la acastă triere nu este doar numărul mare al celor trimiși acasă si numărul mic al celor păstrați, ci faptul ca cei care sunt trimiși acasă sunt tocmai cei care demonstrează aptitudini militare. Cei care au făcut armata știu că cea mai mare parte a instruirii militare a soldaților constă în invăța să se culce și să se tîrască. O plăcere deosebit de savurată de orice superior este să pună pe un soldat să facă “culcat,” “sculat,” “culcat,” “sculat,” s.a.m.d. O altă plăcere este să pună pe soldat să facă “tîrîși.” Un soldat nu trebuie să gîndească ci doar să știe să stea în poziția de “drepți” și să spună “am înțeles, să trăiți!” Această coloană vertebrală încovoiată este o aptitudine foarte apreciată și cultivată de toate societățile, în special de cele mai civilizate, și nu este de mirare că și israeliții ajunseseră să o cultive la scară națională. Aceste calități aparțin în pricinpal bărbaților deoarece ei sunt experți la statul în poziția de “drepțj,” la a se tîrî, a pleca capetele și a sparge capetele celor care nu se pleacă. Deoarece bărbații din totdeauna au fost experți la supușenie, bărbaților niciodată nu li se cere să fie supuși așa cum li se cere femeilor deoarece atunci cînd femeile sunt supuse bărbaților, avînd în vedere că bărbații sunt capete plecate, atunci cei mari știu că nimeni nu va mișca în front. Ceea ce Ghedeon descoperă este că oricît ar aprecia societățile civilizate capetele plecate inclusiv femeile supuse acestor capete plecate, Dumnezeu nu are nevoie de astfel de oameni și ca atare îi trimite acasă. Deoarece Dumnezeu are șira spinării dreaptă și avînd în vedere că atunci cînd a creat pe om nu l-a facut după chipul vreunei maimuțe ci după chipul său, Dumnezeu consideră că numai cei cu șira spinării dreaptă, atît bărbați cît și femei, pot fi după chipul lui Dumnezeu. Cei care au fost păstrați de Ghedeon au fost cei care nu și-au încovoiat șira spinării ca să ducă gura la apă, ci au luat apa cu mina pentru ca să o duca la gura deoarece disciplina de armată nu le rupsese coloana vertebrală. Cei 300 nu numai că nu aveau disciplină militară, dar nu aveau nici măcar arme deoarece echiparea lor pentru “luptă” s-a făcut în felul următor: “A împărţit în trei cete pe cei trei sute de oameni, şi le-a dat tuturor trâmbiţe şi ulcioare goale, cu nişte făclii în ulcioare.” Iar “atacul” a avut loc în felul următor: “Cele trei cete au sunat din trâmbiţă şi au spart ulcioarele; au apucat făcliile cu mâna stângă şi trâmbiţele cu mâna dreaptă ca să sune, şi au strigat: ‘Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!’” “Sabia” era de fapt cuvintul de sabie deoarece nici unul nu avea nici o sabie. Asta nu înseamnă că madianiții nu au murit de sabie. Cînd au auzit cuvîntul de “sabie,” fiecare s-a repezit la propria sabie și pe cine vedea cu sabie îi crăpa țeasta sau îi despica burta deoarece în această constă frumusețea instrucției militare: cu cît ești mai instruit, cu atît ești mai în stare să lovești fără să gîndești.
Si astfel, deoarece Ghedeon este un viteaz fără vitejie, Dumnezeu demonstrează un altfel de putere decit puterea aceea a săbiei de a ucite atît de prețuită de bărbați și rîvnită de feminiști, și care se numește puterea cuvîntului. Este puterea la care Dumnezeu este expert și singura la care recurge și prin care Ghedeon și tovarășii lor au reușit să obțină o victorie deplină fară să verse un singur strop de sînge. Este felul de “sabie” și de putere prin care Dumnezeu a intenționat să aibă loc cucerirea țării Canaan și eventual a întregului pămînt, putere pe care din păcate nici Ghedeon însuși nu a înțeles-o așa cum voi arătă în a doua parte a acestui articol.
Aurel Ionica - Majesty.ro
