Miercuri „Când eram copil simţeam”
Uneori mergem la dentist şi acesta, pentru a stabili un diagnostic al unui dinte, foloseşte mânerul unei dălţi pentru a lovi pereţii laterali sau vârful dintelui şi întreabă „simţi?”, „te doare?”. Dacă simţi, dacă te doare este semnul vitalităţii, înseamnă că dintele este în viaţă. Lucrurile se schimbă atunci când nu mai reacţionezi în nici un fel la lovitură. Mi s-a întâmplat că aşezat pe scaunul „de tortură” al unui dentist, de altfel foarte răbdător şi priceput, acesta freza un dinte, despre care eu spusesem că are nerv. Tot mă întreba dacă mă doare şi îmi ceruse să-i dau de ştire când simt durerea. Ei bine eu aşteptam la rându-mi sosirea durerii, ba chiar îmi induceam un sentiment de durere în aşteptarea celei adevărate, aproape străfulgerătoare a atingerii nervului, dar durerea nu venea.
În cele din urmă constatarea medicului, uimit de liniştea mea, a fost că dintele meu murise de mult, nervul fusese extirpat. În zadar încercam să simt; îmi proiectam în minte o falsă durere la cererea medicului dar eu nu aveam cu ce să mai percep suferinţa.
Interesant! Mi-am zis, a murit o parte din mine şi nu am ştiut nimic. Oare inima poate muri fără să-mi dau seama? Aş putea deveni paralizat fără a realiza tragedia? Pot alerga spre comă fără să simt? Cel puţin la ultima întrebare răspunsul e „da”.
Pretutindeni s-a înmulţit răul. Veştile rele cad în ropote peste orizontul existenţei noastre. Potop de imagini zidesc în faţa noastră crima, catastrofele, trădarea, moartea. Zi după zi înmulţeşte exponenţial grozăviile. În faţa noastră sunt atacaţi oameni pe stradă, nu reacţionează nimeni; se ceartă, ba chiar se violentează şoferii la intersecţie, toată lumea îi ignoră; vine omul aproape mort la urgenţă, iar măcelarul de gardă îl trimite în stradă. În aceste condiţii ia formă întrebarea: mai simte cineva ceva? Dacă simte de ce nu reacţionează.
Au venit apele şi au măturat în calea lor case, maşini, şosele şi vieţi, dar pe uliţă oamenii rămaşi stau cu mâinile încrucişate, lucrează doar jandarmii. Te opreşti la poarta unei femei amărâte să o asculţi măcar, dar vecinii ţin neapărat să avertizeze ulterior că nu e cazul să o ajuţi pentru că a avut de toate. Nu mai simte nimeni, nimic? Se pare că am devenit imuni la suferinţă şi la dramă. Totul a căpătat statut de obişnuit, ordinar. Nu mai trăim frământări când cineva plânge; nu mai oprim maşina când un accident însângerează şoseaua. Poate din cauză că am tot asistat la astfel de lucruri reale sau transmise pe ecran? Poate . dar lucrul cu adevărat grav este că „nesimţirea” s-a transferat şi în alt câmp al existenţei, în spaţiul spiritual. Deşi fiecare eveniment catastrofic şi orice dereglare a mersului naturii ori societăţii ar trebui să constituie un semn, o avertizare cu privire la iminenţa sfârşitului planetei păcătoase, totuşi aceste lucruri trec aproape fără semnificaţie. Ceea ce ar trebui să sune a alarmă este doar motiv de şicanii politicianiste. Inexplicabilul care se perindă pe sub ochii noştri este doar subiect de ştire senzaţională şi-atât. Corespondenţa cu profeţia biblică nici nu încape la masa dezbaterii evenimentelor. Totul se derulează pe două tărâmuri. Pe de o parte abordarea imediată, economică şi jurnalistică, pe de altă parte interpretarea spirituală şi cosmică.
Întrebarea este cine şi câţi sunt de o parte şi de alta. Eu şi tu vedem doar pierderile materiale şi filmul sau identificăm împliniri ale unui calendar dezvăluit mai dinainte? Desluşim semnificaţii şi argumente pentru a crede mai mult într-o oprire a suferinţei şi a răului sau ne mulţumim cu reportajul unor fenomene profitabil vandabile?
În freamătul noianului se distinge un sunet a ceva ce nu s-a mai petrecut pe planetă; oare ce?Este apropierea cuiva care vine să ne elibereze? Îl pot auzi doar de la înălţimea unei rugăciuni autentice.
E drept că rugăciunea este desuetă dacă nu-i sub focalizarea jurnalelor. Biblia este prea veche şi ermetică pentru generaţia subtitrării şi transferului de date. Şi profeţia biblică este un soi de matematică doar pentru olimpici care oricum trăiesc pe altă lume.
Adevărul este că „a simţi” a devenit acum o chestiune de voinţă şi de atitudine. Trebuie să-ţi propui să trăieşti pe viu drama acestei vremi. Putem să nu acceptăm anestezia propusă de veacul în care trăim. Putem alege realitatea. Avem dreptul să rămânem în viaţă.
Daniel Chirileanu - Majesty.ro
