Majesty

„A venit vacanţa,
 cu trenul din Franţa…”


Cam aşa cântam în copilărie, la început de vară.
Acum , când nu mai ştiu de mult ce înseamnă vacanţă, în loc să cânt această rimă reflectez. Constat că există o mulţime de lucruri de la care nu-mi pot lua vacanţă vreodată.
Şi nu-i asta un ceva doar al meu. Toţi avem nevacanţele noastre. Mama sau fratele meu mai mare, nu şi-au luat niciodată vacanţă de la a-mi purta de grijă. Am şi eu nişte zeci de ani însă ei continuă să se asigure că totul e în ordine. Nici nu se poate descrie sentimentul că undeva există măcar un om care ar şti foarte repede când ţi se întâmplă ceva, orice.

Tatăl meu este omul despre care ştiu sigur că de câteva ori pe zi se roagă lui Dumnezeu. Nu a luat concediu niciodată de la asta. Parcă numai asta are în cap, să fie creştin. Dar nu pot exprima liniştea mea interioară când ştiu că, deşi eu uneori nu mai am putere să cer, să cred în răspunsuri ori chiar să mai formulez rugăciuni, există cineva care, cu regularitatea unui ceas elveţian, continuă ceva început înainte de  a mă naşte eu.

Există lucruri, unele aparent banale, dar care nu intră sub incidenţa concediului. Nu poţi lua concediu de la a fi copil(evident dacă eşti un om normal). Şi când spun „nu poţi” mă refer la nu-i drept, nu-i legal, nu ar trebui să se întâmple. Odată născut, se înfiinţează două posturi fără vacanţă( acela de părinte şi acela de copil). Din clipa primului scâncet voi fi mereu copilul părinţilor mei, indiferent dacă ei vor arăta ca uriaşii sau cocoşaţi de boală. Sau voi fi mereu părintele copilului pe care, fără voia lui l-am adus pe lume. Cum se face oare că ne permitem să luăm concediu de la obligaţii cu foc continuu?
Dacă ar fi să încep o listă cu „posturi” fără drept de concediu ar fi simplu:
Căsătoria - fidelitatea(dar câte „intreprinderi” mai aderă la acest caracter).
Respectul faţă de Dumnezeu( nu-mi pot permite şi secunde de bancuri impertinente despre Dumnezeu sau lucrurile Lui).
Bunul simţ, cinstea, caracterul în general (caracterul cuiva se testează între cei fără caracter).


Lista e doar la început şi poate fi lungă. E posibil să mă sperie ideea că unele responsabilităţi nu se vor odihni prea curând, dar tocmai asta e şansa noastră: faptul că suntem iubiţi fără vacanţă, necondiţionat, faptul că Dumnezeu nu încetează să ne fie Părinte, faptul că unii semeni de ai noştri au caracter şi nu se schimbă.
Dacă totul ar putea avea şi vacanţă atunci nu ar mai exista vacanţă pentru nimeni.

Deci, dacă plec în vacanţă, să ţin minte că nu orice are parte de această întâmplare.

 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro