Majesty

Din nefericire, viaţa este un fel de creanga pe care stai; când te apleci să o studiezi te-ai dus.
Nu-ţi  poţi permite să o tai ca să vezi dacă e sănătoasă ori putredă.
Este un fel de sincron, totul se petrece concomitent; viaţa este o emisiune în direct. 

Nu există reluări, decât imaginare. Un cadru vizionat este şi un cadru trăit. Din acest motiv eşecurile dor foarte profund; aceasta este motivaţia pentru care ne ferim de rateuri. De fapt ajungem să măsurăm succesul nu după realizări ci după câte eşecuri am evitat. Când lucrurile, chiar nereuşitele , se petrec în laborator, este deranjant, inconvenabil, dar atunci când laboratorul este chiar viaţa mea totul se schimbă. De foarte multe ori, noi înşine experimentăm( de multe ori conştienţi de riscuri). În puţine cazuri exerciţiile negative au un final pozitiv. Există doar foarte rare excepţii. Ba e posibil că gesturi şi încercări pozitive, bine intenţionate, au finalitate negativă. În cursa aceasta tensionată printre „a mers” şi „am ratat” stă mereu ceva: explicaţia. Simţim nevoia să explicăm, mai cu seamă atunci când s-a consumat un eşec. Nevoia de explicaţii este devoratoare. Trebuie să formulez într-un fel convenabil finalitatea unui gest. Este ca şi cum avem continuu de-a face cu un public imaginar sau real care ne judecă şi aşteaptă să ne asumăm rezultatul.
De regulă îmi asum reuşitele foarte  uşor: „da, eu am reuşit”. Am însă o dificultate în a-mi asuma nereuşita: „da, dar de fapt…” ori „bine, bine , numai că….” şi „stai să-ţi explic, nu-i ceea ce crezi tu…”. Repertoriul conţine mai multe piese cunoscute.

Totul ar putea fi o stagiune cu spectacole clasice şi jucate plictisit. Numai că drama nu stă doar în cuvinte, care sunt vehiculul unei concepţii a unei filosofii de viaţă. Justificarea, este un lucru firesc şi obligatoriu în multe cazuri. Devine  păguboasă când o transformăm în refugiu. Incapabil să-mi asum rezultatele mă adăpostesc, mă complac în a căuta eventuali ţapi ispăşitori. Foarte puţine sunt circumstanţele în care eu chiar nu am o contribuţie determinantă la eşec. Pornind de la prejudecăţi, premise greşite, interpretări eronate, grabă, lipsă de tact şi până la agravarea unor situaţii, cu bună ştiinţă ori cel puţin voit, prin toate determin finalitatea negativă. Dar e mai la îndemână să spun: „Eva, ea mi-a dat”, sau „dacă nu intervenea el lucrurile erau altfel”.
De obicei ne doare un eşec până în momentul când i-am convins pe ceilalţi şi eventual pe noi, că vina a fost a altcuiva. Urmează o clasificare a dosarului, de cele mai multe ori nici nu ne interesează condamnarea, e de-ajuns să pot acuza.
Acest mod de a-mi administra rezultatul faptelor, a atitudinilor a încercărilor mele, este esenţa unei vieţi ratate. 

„Nu e vina mea”. Dacă îmi pot spune asta parcă mi-e mai bine, pare mai uşor. Cât curaj, trebuie însă,  ca să nu spun???
Cred că unul din cei doi tâlhari de pe cruce, a zis: „Noi suferim pentru faptele noastre…dar El este nevinovat”
E posibil ca un tâlhar să-mi fie exemplu?

 

 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro