Majesty

Mă uitam la tata, era uriaş; avea 1,60. Mă uit la el, e pitic; am 1,74.
Mă uitam la ea, muream, nu speram, mă sinucideam, era divină. Dacă se uita la mine atunci, m-aş sinucide azi, a luat proporţii, nu se mai îngrijeşte.
Pe colegul meu îl credeam un geniu, acum mi se pare un ratat; un tocilar cerşetor.

Nu, nu-i o joacă de litere, e realitatea. Incredibilul de ieri este oribilul de azi. De ce? Din cauza mea.
Din pricina unghiului din care priveam şi din care privesc lucrurile. În funcţie de lumina cu care acopăr ceva sau pe cineva, acel c...eva străluceşte.
După ce măsură îmi părea că tata e un uriaş? După una aflată în capul meu. Din ce construiam imaginea de zână a unei colege de liceu? Din repere depozitate în mintea mea.

Totul poate fi genial şi poate fi banalitate.
Tu la ce te gândeşti când spui: pe vremea mea…hă, hă, hă…
Sau ce te face să crezi că tu, zâna de azi, vei mai fi la fel de irezistibilă în aceiaşi ochi şi mâine? Dar dacă apare o altă zână? Dar dacă omul devine miop? Dar dacă?

Oare chiar aşa stau toate la cheremul schimbabilităţii mele? E meritul sau vina mea când valoarea lucrurilor ori a persoanelor se schimbă?
Pot fi tras la răspundere dacă tu, oricine ai fi te devalorizezi? Am eu ceva de făcut pentru ca în ochii tăi să rămân la fel? Sau totul ar fi inutil?

Uită-te la vedetele de pe ecran: îmbătrânesc, adună riduri, se prostesc, devin plictisitoare, se trec. Îi transferăm la rubrica de taifasuri, îi declarăm analişti, devin „înţelepţii” de pe tuşă.

Vreau să te întreb ceva: ce ar trebui să facă cineva ca să rămână în top? Nu există încă leacul ne-îmbătrânirii, nici cel al ne-sclerozării, nici împotriva datului în mintea copiilor.

Ar fi ceva. Să deformez oglinzile, ferestrele, lumina, tribunele, cronicile şi aşa mai departe.
De fapt asta se şi întâmplă. Dacă s-au înmulţit reorientaţii sexual, organizăm comunitatea lor, devin statutari; dacă divorţurile sunt mult mai numeroase, le prevenim prin concubinaj(căsătorie fără acte); dacă  elevii numai promovează, coborâm standardul, eliminăm principiile, modificăm reperele.

Teoria se bazează pe o tehnică a şarpelui: nimic să nu mai fie fix, totul trebuie să fie up-databil. Relativizează şi poţi să faci orice. Crima este sau nu este, în funcţie de ceva anume (poate fi asasinat sau poate fi autoapărare, chiar şi când alergi cu puşca după cel ce fuge de tine). Infidelitatea  poate fi păcat sau alternativă. Furtul, în funcţie de motivaţie este fie hoţie fie compensaţie.

Relativitatea este, moral vorbind, o nuanţare a lucrurilor care ar trebui să fie nemişcate. Când vom ajunge să-l relativizăm şi pe Dumnezeu va fi sfârşitul.
Dar noi chiar  am ajuns să facem asta. Deci…

 

Daniel Chirileanu - Majesty.tv