Miercuri Când arunci cu piatra roagă-te să nu nimereşti
Am crescut la poalele Pietrosului. Unde nu era piatră era pădure. Mi-a plăcut piatra, pentru cum arată, pentru utilităţile multiple, pentru cum se lasă greu modificată. În vizită la Viorel, vărul şi colegul meu de clasă am descoperit în spatele fierăriei tatălui său un morman de pietre foarte interesante, netede, cu o structură foarte densă şi cu muchii foarte ascuţite, tăioase. A doua zi, în clasă, era o linişte aproape deplină, copiii scriau, învăţătorul cu tâmplele albe citea sprijinit cu jumătate de corp de catedră.
Am găsit în buzunar o piatră din cele descoperite cu o zi înainte. Nebunia momentului mi-a şoptit că ar fi interesant dacă aş arunca piatra în catedră, să-l readuc la realitate pe domnul învăţător. De la gând la faptă a fost doar o jumătate de secundă şi un sunet de placaj superuscat, ca o tobă imensă, rablagită dar zgomotoasă, a trezit şi duhul amorţit al bătrânului dascăl dar şi concentrarea colegilor mei. În cealaltă jumătate de secundă învăţătorul a fost urcat pe catedră, iar eu deja ascuns sub bancă. Nici nu a mai fost nevoie de anchetă că mă dădusem de gol singur. Am încasat scatoalcele cuvenite, apoi m-am liniştit. La încheierea orelor din acea zi am fost anunţaţi că după amiază va fi şedinţă cu părinţii. „Am sfeclit-o” mi-am spus. Nu am transmis anunţul, mai uită omul nu!? Însă verişorul meu şi vecinul meu au spus, mama a aflat şi s-a dus la şedinţă. Între timp eu mă pregăteam de adevărata chelfăneală. Îmi reproşam îngrozit: dar dacă vreun copil ridica ceafa în timp ce piatra zbura, dar dacă greşeam ţinta şi loveam pe învăţător, dacă, dacă, dacă… nimicitoare gânduri, apăsătoare aşteptare. A venit mama. Nu zice nimic. Poate aşteaptă să recunosc eu? A, sigur va spune diseară când ne vom ruga înainte de masă ori la culcare, aşa ca să mai fie şi de învăţătură pentru fraţii mei. Nu a zis nici seara, nici dimineaţa următoare, nici până azi. Este ea atât de strategică? Este foarte de treabă dar nu reuşea să tacă atâta VREME.
Misterul era că învăţătorul tăcuse despre isprava mea. I-am mărturisit eu abia acum după sute de ani. Aşa am aflat că nu fusesem pârât. Nu cred că am preţuit pe cineva atât de mult pentru iertare şi pentru lecţie cum îl preţuiesc pe acest adevărat domn.
Nu ştiu dacă a cosiderat ciupitura cu care m-a răsplătit el, drept o suficientă pedeapsă, nu ştiu dacă a vrut să nu mai întristeze o mamă a patru băieţi. Ştiu doar că am fost fericit de mai multe ori. O dată pentru că el mă iertase, în al doile arând pentru că nu am lovit irecuperabil pe cineva şi în al treilea rând că el m-a tratat ca pe un element greşit dar recuperabil, încă meritând încredere.
De câte ori nu ni se întâmplă să aruncăm cu piatra şi din grija lui Dumnezeu să nu lovim în plin pe cineva. De câte ori nu ne trezim aruncând doar pentru zgomot, efect, şi să constatăm ulterior că puteam „realiza” o dramă. Şi în sfârşit de câte mii de ori am fost iertaţi şi s-a tăcut despre isprăvile noastre. Vorba lui Creangă: nu ştiu alţii cum îs dar eu ştiu că am fost foarte iertat. Ce să zic? Mulţam!
Daniel Chirileanu - Majesty.ro
