Majesty

Cineva foarte pedant şi aparent bine crescut, îşi scoate pălăria(dacă are) te salută şi se înclină. Îţi vine să uzi un pachet de batiste, aşa de emoţionat eşti. Mai există asemenea oameni? Îţi spui. Nu-ţi vine să crezi.
Îndrăzneşti totuşi să  ridici privirea. Nu întâlneşti privirea adevărată a celui care te-a dat pe spate. El priveşte prin tine ca într-o oglindă; se întreabă: mi-a ieşit?A văzut ce superior  sunt? Urmează două întrebări de genul cum sunteţi, ce mai faceţi (deşi eşti de vârsta lui). Nu e nevoie de răspunsuri, nu-l interesează, erau în program ca etapele la maşina de spălat. Trece mai departe. Nu ai fost decât o victimă. Un cobai, pe care un sclifosit şi-a testat vocaţia de impecabil. Atât, te-a folosit şi pleacă; mai sunt atâţia de impresionat.

Îi recunoşti după multe; de la faptul că nu scriu decât pe foi deja folosite (economia vezi doamne, dar aruncă cu oamenii la coş), se exprimă în şabloane verbale sofisticate, scoase de la naftalină, îndoaie  cotul reglat ca la roboţi, are periodic pleoape întredeschise la rugăciune să vadă dacă şireturile i s-au aliniat cum trebuie , dacă buzele sunt suficient de în jos curbate, dacă oftatul de după amin-uri se distribuie către toţi ascultătorii.

Ei, sclifosiţii, nu au alt obiectiv în viaţă decât imaginea. Să fie lăcuiţi pantofii până la strălucire, ca să nu li se vadă găurile de la ciorapi. Să fie foarte corect acordul, ca să nu se observe lipsa verbului din propoziţie. Pentru ei este capital să fii mai prejos, pentru că platitudinea trăirilor, a automatismelor dictate de un aşa  obiectiv banal, nu poate  fi hrănită decât cu mai slabi.

Nu-ţi face probleme că te vei apropia prea tare de ei, au grijă să-şi păstreze distanţa. Din punctul lor de vedere eşti un posibil purtător de impurităţi,  există riscul ca interacţiunea cu tine să-i facă vulnerabili şi nu au chef de aşa ceva. Vulnerabilitatea este o cheie manipulativă nu ceva ce trebuie să te caracterizeze realmente.
Sclifositul  îşi ia şerveţele cu lacrimi în ele, pentru că  e bine să şi plângi, deşi realizezi că nu-ţi pasă (ceilalţi cred că de mila lor, dar el ştie că-i cea mai bună mască pentru atunci când nu mai simţi).

Sclifositul este un hămesit care  de teamă că nu te mai are şi data viitoare încearcă să-ţi spună: nu cred că ar da altcineva pe tine nici două parale,  iar tu, dacă eşti într-un fel „pui bo…” şi aştepţi cina lui următoare.

Sclifosiţii. Cum să le vii de hac?
Simplu: nu te prosti, preluând şabloanele lor, fii autentic. Nu te înclina dacă ai aflat că nu se mai face. Nu pune aracet şi pe tricouri, doar pentru ca să pară impecabile, nu strica rugăciunile cu făţărnicii şi false suferinţe (dintre toţi spectatorii noştri, Dumnezeu ştie adevărul).

Ai voie să plângi cu lacrimi, poţi deschide gura când râzi , te poţi ridica de jos (nu de sus) dacă ai căzut, este normal să mai şi ratezi, nu trebuie să te sinucizi pentru o bâlbă. Dacă poţi plânge-le de milă, că ei nici asta nu pot.
Ştii pilda cu vameşul şi fariseul. O ştiu şi ei. Fariseul poartă azi gesturi şi haine de vameş. Să te ferească Sfântu!

În ziua întâlnirii cu Dumnezeu nu vom fi întrebaţi de ce n-am fost ca alţii, ci ne va întreba de ce n-am fost noi înşine, asemenea Lui.

Daniel Chirileanu - Majesty.ro

Comments (6)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment