Miercuri Cum ar fi dacă primăvara ne-ar sta pe vecie, fără ca vreodată verdele crud să se coacă, fără să-nflorească vreun măr înainte de rod și niciodată poamele să nu se coacă? Ce ar fi dacă toamna n-ar mai aduna în grădina ei mările întregi de galben și aramă? Nu–i așa că am muri de atâta primăvară? Nu știm dacă anotimpurile vor mai avea hainele de acum și mâine, în veșnicia de peste ultima clipă a lumii, dar cert este că, fără o schimbare a gândurilor de acum, a opticii, a felului de a simți, ne-am plictisi îngrozitor după câteva zeci de ani de numai primăvară. Îmi place să cred că Artistul Cel mare crează nuanțe, are culori, are haine pentru fiecare clipă, din nesfârșirea de dincolo.
Ne place un lucru, de la o simplă înghețată până la cea mai costisitoare pasiune. Simțim pe moment, când descoperim bucuria respectivă, că am vrea să nu se mai termine. Și după a mia prăjitură, ne trezim. Nu doar că a scăzut dorința după acel lucru ci chiar detestăm gustul și perioada în care ne-a plăcut. Oare de ce? Cum se face că în copilărie nu suportam gogonelele murate și aș fi mâncat o vadră cu cremă de zahăr ars, iar acum ador murăturile? Cum se face că din senin ne îndrăgostim fără margini de cineva, îi agățăm icoana pe holurile minții, cum atârnă preadolescenții postere cu golgheteri și din aceia care călcăm legi, suntem gata să murim de mâna noastră, eu, care consider că planeta s-ar sfărâma dacă nu rămân cu inima iubirii mele, iar peste foarte puțină vreme războiul i-așa de cumplit că deversez garnituri întregi de gunoi, de interpretări și chiar de minciună.
Oare ce tainic temnicier deschide subsolurile urii, ale schimbării, ale răutății, ale războiului în calea inimii noastre și ne transformă primăvara în iarnă fără zăpadă, cu ger; din miere și zahăr, în diabet și orbire; din îndrăgostiți în divorțați?
Aceste uși or fi fost acolo dintotdeauna și nu le-am cunoscut, și n-am bănuit? Sau cineva redecorează apartamentul din gânduri pe banii mei dar după schița lui? Dacă acele uși au fost, înseamnă că nu le-am păzit, de vreme ce a pus mâna pe chei altcineva; dacă însă nu au fost, pe unde își aduce sculele, pe unde strecoară atâtea și atâtea nebunii, prin care transformă viața din spatele feței mele în temniță?
Răspunsul e dincolo de frunzele ce cad în toamna asta și dincolo de primăvara care vine. Și nu-i deloc în iarna care stă să vină sau în vara de-o secundă din veacul viitor. Răspunsul i-aici la ferestrele din privirile mele. Se spune că vorbele pe care le rostim modelează crezul din inimă. E foarte clar că nepoemele la care ciulim urechile se depozitează, ca niște bombe cu ceas, ca trotilul de lângă o bombă .
În concluzie, răspunsul e numai la mine: pe cine am angajat sau cui am permis să aibă cheile.
Daniel Chirileanu - Majesty.ro
