Majesty

Am fost la festival. Cum care festival? Al studenţilor.
Prin oarecare împrejurare am fost  chemat să adresez o provocare celor prezenţi vineri seara la deschidere.
Trebuie să fie ceva ieşit din comun! Mi-am spus.  Dar, trebuie să fie posibil şi chiar lesne de făcut! Am stabilit eu. Obligatoriu trebuie să fie incitant şi …!
Acel ceva care să intre în tiparul acestor cerinţe nu era de găsit. Am propus ceva ce prin simplitate şi banalitate însemna o provocare şi pentru mine. Am propus o întâlnire pe plajă la răsăritul soarelui; aşa, pentru o tăcere, un cântec liniştit şi poate o rugăciune din priviri trecute prin orizont.
Atât de tare credeam în răspuns că până şi mie îmi părea rău. Îmi reproşam:  nu va veni decât unul sau doi; te vei simţi aiurea; poate nici tu nu te vei trezi(ceea ce era foarte posibil, având în vedere că nopţile mele încep dimineaţa).  Dar o făcusem, porumbelul zburase.
Un prieten mă prevenise: am fost azi dimineaţă pe plajă, era înnorat şi nu s-a văzut răsăritul.  
Dar, înainte de zori, prin încă nemurdăritul nisip, tălpile a aproape o sută de inimi măsurau fir cu fir provocarea, veniseră. De după orizont, şi el, soarele a răspuns parcă la provocare, a venit la exact 5; 39. Încântător. Am rămas cu un soi de vinovăţie până ce soarele a suit şi a devenit prea strălucitor chiar şi pentru ochii mei protejaţi de prea multă obtuzitate. Am rămas cu uimire, am rămas cu întrebări.
Unde e hiba? La ei, ceilalţi care îmi dau motive de necredinţă, de frustrare şi de plafonare? Sunt eu mai vinovat că nu-i mai cred pe ceilalţi în stare să răspundă la chemările simplităţii sau la frumuseţea unui simplu fapt? Cine-i vinovat că ne banalizăm evitând banalităţile şi provocarea lucrurilor  comune?
De teamă de a nu mă descoperi unicul vinovat, nu insist cu ancheta.
Cert este că  există foarte mulţi tineri, adolescenţi şi vârstnici care vor încă provocări. Sunt încă doritori să facă din normalitate sărbătoare şi din aparente imposibilităţi adevărate motive de a se trezi mai devreme.
Reproşul pe care mi-l fac este acesta:  din cauza câtor ca mine, care mă tem să mai lansez provocări, evit să mai fiu o provocare, lumea asta stă pe loc? Oare am dreptul de a decide că ceilalţi sunt banali, ignoranţi, incapabili, plaţi şi monotoni? Atât de… încât să mă postez în calea lor ca un argument de oprire, de necuraj?

Sigur că nu am aşa un drept. Dar nu pot să nu mă chestionez: ce se întâmplă cu mine de nu mai   ating aventuri, neîntâmplări, diferitul?
Constat că se instalează un soi de comoditate şi de miopie. Înainte de a deschide magazinul, decid că  nimeni nu mai cumpără( e criză, e sărăcie, sunt ignoranţi, vor numai extraordinarul).
Dar eu, ascuns după gratii, nu las cale deschisă către simplitatea atât de rară şi destul de provocatoare pentru sofisticatul din secolul de după fostul sfârşit al lumii.
Eu care am dat cu markerul pe mere şi roşii, ca să le vând „îmbujorate”; eu care am exagerat ca să atrag atenţia; eu care am strigat „lupul” când nici nu erau oi; eu  îngrop în ne-ndrăzneală orice drept  al contemporanilor mei de a fi provocaţi. Le sunt dator. Opinia mea ar trebui să-i provoace, prin sinceritate măcar; straiele mele ar trebui să-i provoace, prin utilitate şi curăţie; eu ar trebui să reprezint o provocare, prin bun simţ, prin viziune şi prin  refuzul de a artificializa totul.
Nu-i nici un fel de poezie aici, este numai  teama de a nu abandona şi frământarea de-a nu fi barieră în loc de treaptă. Existenţa fiecărui om ar trebui să fie în sine un fel de frumoasă provocare pentru ceilalţi.