Majesty

Teoria decenţei

Parcă istoria se joacă de-a şicanele cu noi. Odată ne dictează să ascundem totul, să tăinuim până şi adevărul că pământul e rotund şi se învârte, iar altă  dată  dă totul peste cap şi scoate la iveală nu doar ştiinţa ci şi tainele şi gunoaiele. De fapt, spunem că istoria, pentru a proteja adevărata identitate a vinovaţilor. Vinovaţii suntem noi, noi ,cei care după toane ferecăm sau dezlegăm diferite comportamente. Azi interzicem până şi convenienţele, mâine  aprobăm chiar şi orgiile. Trăim într-o neoprită alternanţă; ba conservatori fanatici, ba liberi de orice morală; când lungim fără măsură poalele hainelor, când le scurtăm în mod exagerat. Într-un timp adevărul se spune doar în anecdote sau în bancuri (vezi douăzeci de ani în urmă), pentru ca apoi să dăm frâu liber tuturor poveştilor care aduc în scenă intimitatea şi  trâmbiţează  orice mister, chiar cu riscul de-a atenta la pudoare şi la bun simţ.

Parcă cineva, în mod batjocoritor descrie traseul năravurilor doar pe extreme. E clar că acel cineva nu poate fi Dumnezeu. Este vorba în mod sigur de cineva  interesat de imoralitate şi dezechilibre. Cu cât mai în extreme se desfăşoară existenţa cu atât el, diavolul, este mai satisfăcut. Lui îi este indiferent dacă extrema înseamnă fanatism moral ,vestimentar sau cultural şi nici dacă manifestările ce se consumă ating mocirla banalităţii şi vulgarităţii. El, şi într-un caz şi în celălalt, tot îşi râde de păcăliţi. Parcă trăim o poveste  a lui Andersen, în care doi glumeţi au hotărât să-şi bată joc de chiar mai-marele regatului. Ironia  a fost împachetată într-o ofertă incredibilă, aceea de a produce nişte “haine test”. Aceste haine, cu puteri miraculoase aveau să îl ajute pe suveran la identificarea supuşilor după gradul de loialitate şi de inteligenţă. Orice privitor s-ar fi aflat în preajma împăratului ,când acesta era îmbrăcat cu vestitele veşminte, avea două posibilităţi; să vadă veşmintele şi, prin urmare să fie declarat înţelept, sau, dimpotrivă, să nu vadă  nimic şi să fie etichetat incapabil. Farsa a fost atât de bine regizată încât victima principală a devenit regele însuşi. Deşi acesta nu vedea nici o urmă de stofă sau de veşminte (pentru că de fapt nici nu existau), totuşi a acceptat să dezbrace haina regală şi să se costumeze, spre deliciul batjocoritorilor, în  “provocatoarea” haină pe care o vedeau doar cei “loiali” şi “înţelepţi”. “Acum voi vedea cine este înţeleptul”, îşi spunea păcălitul, dar surpriza cea mare l-a copleşit când a constatat că cel mai lipsit de înţelepciune a fost tocmai el şi, din cel care testează pe alţii, s-a pomenit a fi obiectul batjocurii. Gluma sinistră pe care măscăriciul tuturor timpurilor o face acum, mai mult decât în trecut este aceea a dărâmării oricăror limite ale intimităţii. El sfătuieşte personalităţile să-şi etaleze public toate intimităţile şi toate tainele. “Nu există pudoare”, spune el; nu există mister ci doar “înţelepciune” sau prejudecăţi. Dacă vrei să devii cea mai populară vedetă, atunci va trebui să plăteşti tributul “dezbrăcării în public”. A devenit o afacere colectarea , sau furnizarea  de informaţii picante, despre sine sau despre alţii. Cu cât eşti mai transparent cu atât eşti mai “popular”. Cu cât creşte numărul de informaţii şocante despre cineva, cu atât acel cineva devine un star. Nu mai există nici taina căsătoriei, nici taina rugăciunii în camera de sus, nici momente de singurătate şi apropiere între om şi Dumnezeu. Totul trebuie să se consume la vedere, totul trebuie imortalizat şi difuzat. Dacă nu te înregimentezi în rândul  celor care expun totul eşti categorisit ca “plin de prejudecăţi”. Ca o metodă modernă pentru dezamorsarea conflictelor sau pentru deculpabilizarea celor consiliaţi, folosim din ce în mai mult destăinuirea. O molimă bântuie, tot mai vizibil, pe străzi: goliciunea. Goliciunea fizică şi cea morală . Goliciunea este astăzi confundată cu transparenţa, cu notorietatea  şi cu elevaţia. Pe măsură ce  valorile autentice se reduc, goliciunea şi sărăcia ocupă locul, iar dorinţa de afirmare a însărăcitului  determină desacralizarea oricăror  aspecte tainice şi intime din viaţă. Pericolul cel mare nu este transparenţa ci acordarea propriilor valori cu etalonul impus de societate, iar acest acordaj parcă înseamnă de fiecare dată mai mult regres moral decât dezvoltare. Ce mult şi-ar dori vrăjmaşul să ne dezbrace de chipul  lui Du,mnezeu şi să ne învăluie în goliciune şi non-valoare. Există însă o regulă simplă şi sfântă : “daţi cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este  al lui Dumnezeu”. Dacă diavolul sau cezarul are ceva la noi să returnăm totul, dar de haina regală nu are nimeni permisiunea  să ne dezbrace, nici măcar noi.

 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro