Majesty

Vi s-a întâmplat în  ultima  vreme să întâlniţi persoane „ciudate” ?
A, poate  nu aţi fost suficient de atenţi, dar, se mai pot întâlni.
Cum nu aţi văzut în ultima vreme vreun „înapoiat ” care mai cedează locul în faţa unui bătrân sau a unei doamne ? Nu v-a şocat faptul că aţi întâlnit pe cineva care mai compostează biletul de autobuz, chiar dacă este pe o linie sub-urbană? Cine mai scoate astăzi pălăria când salută? Cine mai spune sărut-mâna, soţiei sau mamei? Cine se mai întoarce la ghişeu sau la magazin pentru a returna un rest prea mare ?

Fac acest lucru doar  „depăşiţii”. Se uită lumea cu mirare dacă mai exprimă cineva un mulţumesc sau cu plăcere. Se pare că amabilitatea, politeţea, corectitudinea,... fac parte astăzi din lista acelor lucruri care te plasează în desuietudine. Normalitatea a devenit anormalitate. Nu-i „normal” să munceşti, e „normal” să jefuieşti; nu-i „normal” să cumperi e „normal” să furi; nu-i „normal” să te căsătoreşti, dar e „normal” să ai copii proveniţi din concubinaj... Fără nici un efort, oricare dintre noi poate continua aceată listă. Cine şi ce poate explica această răsturnare a valorilor. Se explică anormalitatea prin progresul civilizaţiei? Care civilizaţie? Poate fi justificată anormalitatea prin diversificarea opţiunilor profesionale, ştiinţifice, ideologice ? Care opţiuni?
Nu-i aşa că semănăm din ce în ce mai mult cu nişte maşini autoreglabile, în funcţie de conjunctură ? Parcă este mai „normal” să răspundem la bună ziua decât să fim primii care îl rostesc. E mult mai firesc să fim amabili atunci când alţii au făcut-o deja faţă de noi, decât să fim noi primii care se poartă amabil.
Trăim după principiul reacţiei. Aşa se explică puţinătatea luminii şi a zâmbetului pe chipurile noastre. Aşa se înţelege indiferenţa cu care trecem unii pe lângă alţii. Totul se explică,  mai puţin suferinţa din inimile noastre, atunci când ne simţim ignoraţi, înşelaţi, dispreţuiţi. Întrebarea este însă: cine a îgnorat primul, celălalt sau eu; cine a dispreţuit sau a înşelat primul, ceilalţi sau chiar eu ?
Ei bine, cheia amărăciunilor este aici. Eu  sunt cel mai vinovat de instaurarea anormalităţii în jilţul normalului. Eu am fost primul care am practicat sau cel puţin am încurajat pe cei care s-au comportat anormal. Poate vă întrebaţi cum !
Nu-i aşa că atunci când ne-am confruntat cu impoliteţea sau cu înşelăciunea ne-am mulţumit să murmurăm printre dinţi ori să fim şi noi, la rându-ne înşelători sau nepoliticoşi ? E mai comod să plăteşti cu aceeaşi monedă decât să rupi cercul vicios şi să te porţi normal. Trăind o viaţă pe bază de reacţii nu facem altceva decât să legiferăm, prin propriul comportament, degenerarea şi mutaţiile modelului firesc al existenţei noastre.
Cine zice că-i uşor să fii singurul care plăteşte corect, chiar şi unui copil neştiutor? Cine spune că e comod să stai în picioare, când ai putea ignora bătrânul de lângă tine ? Unde scrie că vom fi medaliaţi dacă suntem amabili, politicoşi, cinstiţi, credincioşi ...?
Ce să mai vorbim despre dragoste cân e la modă răzbunarea? Ce rost mai are rugăciunea când sunt atât de ieftine injuriile ? Unde mai este locul loialităţii când trădarea dictează în majoritatea relaţiilor ?
Unde mai este locul normalităţii într-o lume a derivei ?
Scriptura vorbeşte, într-un limbaj mai mult decât poetic despre eroii normalităţii într-o astfel de conjunctură; „ei, de care lumea nu era vrednică, au fost ucişi, prigoniţi,lipsiţi, munciţi,...”Evrei 11;38. Interesant este că aceşti eroi nu şi-au primit răsplata, ci au adormit aşteptând-o.
Privind la aceşti eroi cred că pot îndrăzni să afirm :  răsplata normalităţii divine este veşnicia.

 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro