Majesty

Teoria  IML

O ramură a medicinii nu are interese în salvarea victimelor. De fapt nici nu vine cu instrumentar destinat tratării, ci numai specializat în constatări.
O persoană fără apucături, normală, în viaţă şi fără probleme,nu este interesantă pentru medicina legală, devine  interesantă doar dacă a murit.

Sinistru dar real.
Eu sunt medicina legală.
Sunt aşa, atunci când, din accidentul tău fac subiectul ştirilor mele; când din ratarea ta fac punctul de pornire pentru dezbaterile mele. Sunt un doctor de cadavre, dacă mă complac în a spune altora de ce ai murit, de ce ai ochii coloraţi, de ce ţi-a rămas minciuna în gât şi care pas greşit te-a dus la cădere.
Pot emite certificate de constatare. Pot pune note şi am posibilitatea să scriu, să spun orice despre tine, mai ales că ai murit.

Întrebarea este:  cine te-a ucis?
Recunosc, nu întotdeauna dau răspuns la această necunoscută. Aş fi prea profesionist. Dacă aş răspunde ar trebui să-mi lămuresc nişte dileme.
Ai murit de moartea ta sau fugeai de cineva, poate de mine, care te-am urmărit mereu; de mine care am aşezat în faţa ta modele derutante sau am ridicat standarde la care eu nici nu am privit.

Cu cât emit mai multe certificate de deces, cu atât mă simt mai în viaţă, mai puternic, mai pe val. Eu ştiu că am aproape totul din transplanturi; inima de la tine, ochii de la el, ficatul de un amărât, doar gura e a mea. Cinstit vorbind, eu am murit mai pe deplin decât tine, dar îmi dau aripi funeraliile tale. Imaginează-ţi, pot vorbi despre tine, mă pot preface că plâng, că te-am iubit, că te respect. Însă doar tu şi eu ştim că mă bucur. Atât de mult mă bucură căderea ta încât simt cum mă transform în generozitate şi în avocat instantaneu.  Mereu mi-a plăcut să supravieţuiesc.
Moartea cuiva, fie şi simbolic vorbind, este întotdeauna ca o izbândă pentru mine; „iar am scăpat eu”. Când îmi va veni rândul să cad, vor vedea toţi putregaiul pe care l-am cosmetizat atât de bine, dar până atunci e avantajos să aibă cât mai mulţi tabloul terfelit, fişa cât mai groaznică.
De mult nu am mai alergat la intervenţii cu tubul de oxigen, mereu am grijă să iau sacii negri cu fermoar; nu mai am nevoie de glucoză, de vitamine, de  pansamente. Victimele stabilizate şi resuscitate, nu sunt interesante, nu-mi deschid porţile, nu mă trimit pe prima pagină. Un mort, însă, rămâne un mort, e valoros, e spectaculos, atrage. Apoi, constatarea decesului cuiva are şi avantajul că pe lângă el mai pot numi şi alţi vinovaţi, pot înţepa rudele, am ocazia să fiu uimit  de micimea rasei umane şi pot  pleda cu toată făţărnicia pentru  păstrarea reputaţiei celui ce nu mai e.

Cum să mă rog pentru cineva care e viu şi fără apucături? Cum să-mi demonstrez superioritatea faţă de cineva care  este „obraznic” de normal? Cine mi-ar cumpăra cartea, filmul, ştirile, fără un vinovat, fără un ratat care să poată fi mai jos decât privitorii? Cine m-ar ierta pe mine dacă nu aş găsi un alt condamnat? Cum aş putea să scap fără a îngropa totuşi o victimă?
Oare de asta zicea Mântuitorul, dezgustat: „vai de voi, care sunteţi ca nişte morminte văruite!....” ?

 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro
Mai multe articole scrise de acelasi autor puteti citi pe www.danielchirileanu.ro