Majesty

Înainte de a te sinucide, citeşte mai jos

George Bernard Shaw, scriitorul irlandez, laureat al premiului Nobel a invitat la masă pe una dintre femeile care sperau să devină doamna Shaw. Valetul a încurcat lucrurile şi nu a aşezat-o pe vizitatoare pe locul potrivit. Deranjată, femeia, a aruncat săgeata: „îmi place casa dumitale, dar te rog învaţă-l pe valetul tău să aşeze pe musafirii tăi potrivit cu importanţa lor”.
Replica lui George a fost următoarea:” ştii, prietenii mei acceptă şi sunt mulţumiţi cu locul pe care li-l ofer, nu se supără, iar cei care se supără nu mai contează”.

Prietenia este ca o maşinărie, utilă, scumpă, la care ţinem, investim mereu  şi  ne aşteptăm să funcţioneze, să rezulte ceva. Există prieteni care oferă simplu, primesc la fel de simplu. Cu ei firescul este spectacolul. Nu simţi nevoia să exagerezi, să compui, să minţi, să te justifici; nu te simţi obligat să oferi flori sau aprecieri. Eşti liber de îndoieli şi de teamă. Nu  te sinucizi dacă ai uitat ori nu ai avut timp să spui „la mulţi ani”. Acest fel de prieteni există în aşa fel încât de cele mai multe ori nici nu realizezi că sunt. Aşa cum rareori realizăm că avem ochi, dinţi, urechi, deşi le purtăm cu noi în permanenţă.
Ni se pare  aşa de firesc să fie acolo.

Dar, există  şi prieteni „costisitori”. O specie care pretinde foarte multă atenţie, care mereu vrea o floare în plus şi de culoarea imposibilului. Spui şi nu e suficient de convingător; dai şi nu ajunge; te frămânţi şi nu înţelegi.

Poate că vi s-a întâmplat să fiţi derutaţi, să vă întrebaţi ce ar mai trebui făcut pentru ca prietenul, prietena, să fie mulţumiţi. În mod sigur avem, fiecare pe o listă  din umbră, câţiva prieteni, cel puţin unul, faţă de care trăim  sentimentul neputinţei. Oricât am face şi orice, persoana pare nesatisfăcută, dă semne că nu e de ajuns. Parcă e un permanent concurs cu o linie de sosire ce se îndepărtează la fiecare apropiere. Devii tot mai conştient că alergi într-o cursă în care nu vei obţine premiul niciodată. Aproape inexplicabil, dar, acest soi de prieteni apelează la noi tocmai atunci când stăm cel mai rău cu timpul; ne sună atunci când trebuie să fim foarte concişi, cer cu împrumut când tocmai am verificat datoriile, şi, evident, că dacă răspundem „nu”, vom fi nevoiţi să reluăm  cursa, să alergăm încă o dată drumul şi să  recâştigăm  poziţia.

Din când în când, în momentele acestor reîntoarceri la START  ne fulgeră gândul că e inutil. Stau şi mă întreb: de câte ori ar trebui să reiau cursa, înainte de a renunţa? Nu cumva „nimfomania” pretinsului prieten este hrănită chiar de investiţiile mele?
Voi fi mai plastic: dacă aleg să testez potenţa mea în relaţie cu o nimfomană, cel mai probabil voi ajunge la concluzia că sunt  incompetent, incapabil. Mă voi topi sub complexe, sub eşecuri şi sub imposibilitate. Mereu voi fi frustrat, trudit, frământat.
Ar trebui  să spun GATA ? Nu ştiu!

Ştiu doar că ar fi realmente greşit să-mi consum resursele numai cu acest fel de prieteni şi să  nu acord atenţie  celor care discret, altruist, gratis, oferă  frumuseţe drumului meu. Ar fi necinstit şi nepoliticos să nu admir florile pe care eu le primesc de la cineva care oferă cu multe eforturi, şi să mă consum doar pentru a satisface imposibilul mofturos din cel ce se numeşte prietenul meu doar pentru a avea de unde stoarce impozitul şi taxele de întreţinere.
 Nu poţi să nu te întrebi: cât voi rezista în lupta cu nimfomanii? Dar, aş putea fi la rându-mi un nimfoman?

Şi Mântuitorul se întreba la un moment dat: „Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut…?”
Ar putea fi vorba despre mine?
 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro