Majesty

Dacă Sadoveanu ori Slavici, sau domnul Creangă  numeau cu termenul de „necuratu” pe cel ce e duşmanul nevăzut, dar de moarte, al oricui, în prezent lucrurile au devenit destul de diferite. Diavolul, pentru că despre el vorbim, a devenit un fel de personaj foarte licitat, a căpătat rol de coloratură, în scenarii, în cântece, în jargon. Parcă înlocuieşte „leru-i ler” şi  joacă rol de virgulă în poantele din  media.
Dacă în deceniul trecut satanismul era o anomalie, o boală, o ciudăţenie, acum  a devenit o opţiune; stă pe celălalt taler al cântarului, atunci când se măsoară libertatea individului. De la glumele cu dovleci luminaţi dintr-o sărbătoare americană, sau de la povestea banala a unui Dracula frustrat,limitat, din trecutele cărţi de istorie, personajul şi –a obţinut un alt loc, a evoluat la statut de permanenţă.

Este „cool” să ai de a face cu el; este o probă de cultură să cochetezi cu mici exerciţii de spiritism, de vrăjitorie, chiar dacă aceste exerciţii au de cele mai multe ori forma unui simplu horoscop. Desenul animat este supra populat cu demoni (i-adevărat care păstrează  terminaţia şi îşi schimbă prefixul; Digi-mon, Poke-mon,  ş.a.m.d.). Diavolul a devenit ingredientul de bază în filmografie. Tot ce nu putem realiza noi, toate eşecurile răutăţii pe care nu îndrăznim să o exprimăm în gesturi, tot ce nu ne permitem să afişăm ca reprezentativ pentru vrerile noastre, îi încredinţăm lui, acestui personaj sinistru. Celui care ar trebui să fie înspăimântător  îi atribuim  merite, îi  conferim  expresii pe care noi nu le îndrăznim. Pe el îl mandatăm să sperie lumea, îl delegăm să născocească misterioase răsturnări de situaţie şi, reducându-l la o piesă dintr-un joc, aparent la îndemână, îl purtăm ca pe un joker,  pentru situaţii în care el completează  valenţe neaşteptate.

În urmă cu două decenii, dacă un adult  pronunţa numele lui nemodificat, pe româneşte, se aşternea în spaţiul în care avea loc această pronunţare, sentimentul că nu se va întâmpla ceva bun, că a fost invitată o forţă, o prezenţă pe care nu o doream, era îngrozitor.
Ceea ce a reuşit în special  media, dar şi o parte din ceea ce mai numim literatură, este performanţa că diavolul dialoghează, a devenit familiar, are replici hazlii, este şugubăţ, are preferinţe, a făcut din coarnele lui un accesoriu la modă, este în trend.
Dacă l-ar întâlni un copil, pe stradă, ar fi foarte nu ar fi de mirare să plece împreună la o pizza ori la un meci de fotbal. Poate că ar fi un bun instructor pentru jocurile pe calculator!!!

Dacă nu crezi, fă următoare încercare: alege un motor de căutare pe internet , scrie-i numele şi vei avea surpriza să găseşti foarte multe situri purtându-i numele. El este un „logo” pentru lumea comunicării. Compară cantitatea de spaţiu electronic afectată lui, cu cea rezervată credinţei sau lui Dumnezeu şi nu vei mai fi sceptic.
Am întrebat copiii dintr-un proiect: Ce este un demon? Şi cei mai mulţi au răspuns că un demon este o jucărie, cu nişte corniţe mici şi cu puteri supranaturale.

Poate că un demon cu personalitate, după ce ar zâmbi la ceea ce pare a fi o glumă, ar trebui să fie ofensat. Dacă vrei să fii un demon în adevăratul sens al cuvântului, referenţii ar trebui să te ştie un dur, un periculos, să tremure de frica ta, să ezite atunci când îţi pronunţă numele. Un demon care vrea să se considere mulţumit ar trebui să beneficieze cel puţin de această „favoare”, favoarea de a fi îngrozitor, înspăimântător. Nu am de unde să ştiu cum se simt demonii, nici nu-mi doresc , dar intuiesc faptul că le convine imaginea de jucărie, definiţia de glumă.
Care duşman, conştient de miza bătăliei, nu ar fi încântat să fie prezentat în tabăra celor pe care îi va lovi, ca lipsit de pericol, ca un nimic, nevrednic de luat în seamă. Poate chiar acesta este planul şi îşi păstrează satisfacţia de a  savura rezultatul bătăliei, momentul demascării.

Nu–i aşa că şi tu, care mai cântăreşti  realităţile şi desluşeşti printre scenarii de serial bine lucrat, sau articol ( pseudo referate ştiinţifice)  şi tu îl simţi mai aproape, mai familiar? Cine este el pentru tine? Ar putea fi un personaj pentru viitoarea ta carte? L-ai aşeza în vreo poveste pentru fetiţa ta, care încetineşte ritmul respiraţiei în drumul către lumea viselor? Ai fi gata să consumi ceasuri, şi culori pentru a-l zugrăvi pe pânză ori în cuvinte ca pe un interesant? Lumea nu este mai bogată prin împrietenirea cu el; cultura nu are absolut nici o legătură cu  reprezentările sale. Educarea copiilor noştri nu are vreo tangenţă reală cu acest tip de familiaritate. Diavolul este din totdeauna duşmanul, este cel care ne vânează, cel care ne aşteaptă să ne lovească.

Prezenţa covârşitoare în limbaj, în emisiuni tv., în presă şi în literatură, determină, pe de o parte familiarizarea cu el, pe de altă parte, banalizarea lui Dumnezeu. Punându-i pe treaptă egală, faţă în faţă, ca şi competitori de aceeaşi talie în lupta dintre bine şi rău se obţine desacralizarea oricăror repere spirituale, minimalizează rolul  Divinităţii în existenţa omului şi distorsionează  realitatea. Moartea capătă alte valenţe, viaţa se devalorizează, sentimentele se pervertesc. Totul devine un laborator, în care,  deocamdată mai aproape adus de interesele producătorilor de spectacol, Diavolul, este principalul maestru. Te mai poţi mira de creşterea incredibilă a numărului de sinucideri, de avalanşa de patimi dezlegate oficial sau de înverşunarea cu care ne servim injurii şi ameninţări?

Proverbul fă-te frate cu Dracul până treci puntea ar trebui reevaluat în lumina altui proverb: spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti!

 

Daniel Chirileanu - Majesty.ro