Majesty

Mereu lumea a stat între încântare și nebunie. Delirul este aproape la fel. Atâta că cele două traversează viața noastră pe la etaje diferite. Întotdeauna e mai lesne să ne transpunem, să deraiem, de pe palierul delirului din încântare către etajul nebuniei.
O huiduim pe Madona, pentru că din lumea ei de noroi și de fițe se consideră îndreptățită să facă politici necunoscute. Face declarații ca un punct din show, Pentru că ea ca și alte vedete, diferite de Maica Tereza, angajează fotografi, pleacă de acasă însoțite de echipe de filmare ca să urce Kilimanjaro, să arunce biscuți la copii ori să înfieze de dragul imaginii, un prunc din neagra Africă pentru a-l transforma în trofeu personal. Pentru că ea și cei ca ea nu-și cunosc măsura; pentru că încearcă să joace în afara terenului lor.

O huiduim pentru că , îndreptățit sau nu, oamenii ca ea, spun ceva ce nu ne convine. Pentru că o spun de pe acea poziție unde noi nu ajungem, nu o putem pedepsi, nu putem cenzura. Lumea întreagă stă între aplauze și huiduieli. Dacă ni se cântă în strună, dacă ni se știe numele capitalei, dacă suntem numiți cei mai dintre cei mai, aclamăm la rându-ne. Dacă nu ni se gâdilă amorul propriu retragem votul, sărim baricada.
Dacă se întâmplă ceva cu foarte mare ușurință și viteză , atunci acest lucru este saltul de la simpatie la injurii, de la adorație la crimă. Oare ne putem scuza la infinit acuzându-ne idolii?  
Ne putem oare  legitima o veșnicie cu două personalități, cu două crezuri, cu dublu comportament doar pentru că ceilalți, cărora le acordăm titlul de vedetă, de importanți, ne înfruntă, nu știu toate strofele odelor noastre?
Nu cumva labilitatea înrolărilor noastre e mai demnă de huiduit decât trăsnăile marilor vedete? Ba cred ca da.
E vina mea ca le ascult, ca vreau sa le cred, ca deși simt minciuna o înghit ca un papă-lapte.
În concluzie: nu-i vina celor ce zic, e vina celor ce încurajează la zis prin ascultarea lor. Madona  pentru mine nu există. De ce să o înjur? Punct.


Daniel Chirileanu - Majesty.ro