Miercuri Una din minunile lumii antice este statuia lui Zeus din olimp.
Cine nu a auzit de Cronos, mâncătorul de copii ? Zeul Cronos a trăit în permanenţă sub imperiul fricii; se temea că fiii lui vor creşte şi vor deveni mai puternici decât el. Doar străduinţele şi aranjamentele soţiei sale Rhea l-au salvat pe Zeus, fiul cel mai mic.
Dincolo de fantasticul legendei şi de imaginaţia oamenilor, care au visat mereu să poată îndumnezei natura umană, în legenda lui Zeus din Olimp stă ascunsă o realitate destul de dureroasă : conflictul dintre generaţii.
Unii care cred că ştiu totul(părinţii) alţii care trebuie să accepte că nu ştiu nimic (copiii); unii care cred că sunt deştepţii planetei(copiii) şi alţii care trebuie să se recunoască depăşiţi(părinţii).
Experienţa de viaţă le conferă părinţilor dreptul de a vedea lucrurile în ansamblu, cei tineri au sentimentul că tiparul după care li se judecă viaţa este unul învechit, nepotrivit. Primii presupun scenarii obligatorii în raport cu faptele copiilor, iar cei din urmă neagă legitimitatea acestor scenarii tocmai pentru că datele conjuncturale sunt altele şi înţelepciunea lor este diferită şi abilităţile şi… .
În realitate totul se reduce la cine să deţină controlul; părintele sau copilul, profesorul sau elevul, bătrânul sau tânărul.
Afară de cazurile patologice, nici un părinte nu-şi doreşte controlul asupra copiilor de dragul puterii, ci din iubirea părintească protectoare. Dar cum să înţeleagă cei tineri acest lucru? Nici copiii nu luptă pentru putere ci numai pentru libertatea deciziilor. Prin urmare, lupta nu este pe terenul puterii şi al controlului ci pe alt tărâm, din păcate mult mai nebulos şi mai întins: tărâmul neîncrederii.
Şi unii şi ceilalţi nu se creditează în nici un fel. Părinţii şi bătrânii nu cred în capacitatea tinerilor de a înţelege şi a decide; tinerii nu cred că părinţii sunt capabili să înţeleagă şi, prin urmare, să ia decizii corecte. Dar, până la urmă, nu-i aşa că acuzaţiile sunt identice? Oare ce înseamnă înţelegerea? Înseamnă viziune sau acceptare? Este condescendenţă sau altruism?
Orice ar fi, se înţelege clar că e o cheie a problemei.
Drama cea mai mare ar fi dacă legenda s-ar întâmpla în realitate. Ar fi cumplit dacă Dumnezeu(cu totul diferit de cel din imaginaţia neputincioasă a omului) ar proceda ca unul care se teme. Dar El, nu seamănă deloc cu zeul devorator de generaţii, şi nici cu o mare parte a celor ce nu cred în tineri.
Imaginea adevărată a Sa răzbate din pilda Fiului risipitor. „Dacă tu decizi că vrei să pribegeşti prin lume, Eu respect decizia ta, chiar dacă mă doare” A fost laşitate? Dovedea Dumnezeu inconştienţă sau libertinism, în calitatea lui de Tată?
Nici una, nici alta. Este vorba de dragoste, acea dragoste care crede, care respectă, care acceptă. Este Modelul.
Putem pretinde ca tinerii să nu-şi mai caute confesori în gaşca lor? Putem obliga părinţii să facă abstracţie de previzibile consecinţe din calea copiilor? Nu; nici într-un caz, nici în altul. Cel puţin atâta vreme cât dragostea mai trebuie învăţată. Vorbim aici nu de egoism şi nu despre orgoliu; ne gândim la iubirea care continuă chiar şi atunci când suferă, când nu este înţeleasă şi când este ignorată.
Se caină părinţii când se simt depăşiţi, se revoltă cei tineri la primirea indicaţiilor; partitura prezentului parcă este scrisă de afoni, parcă dezacordul a fost înscăunat prin nu ştiu ce lovitură la temelia armoniei. Sclipesc, printre frământări, vârfuri de săbii. Sunt săbiile generaţiilor, care nici măcar nu se mai acuză, se ignoră pur şi simplu. Din fericire vremea devorării nu s-a întâmplat, dar semnul conflictului pluteşte. Cu cât istoria îşi desface volta finală ruptura se accentuează; revolta devine dispreţ, contrazicerile lasă locul nepăsării, înstrăinarea devine steagul sub care oamenii mărşăluiesc neputincioşi.
Numai că ….veste bună!
Testamentul lui Dumnezeu, scris prin excelenţă pentru această suferinţă a istoriei, conţine o nemeritată promisiune: „El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţi”.
Daniel Chirileanu - Majesty.ro
