Dacă-ai fi venit la mine!
Propoziţie arhi-auzită, mult prea rostită şi goală, dar plină.
O auzim de la cei ce vor a ne spune că era destul să apelăm la ei şi ne-ar fi salvat. O spunem noi, celor care nu s-au ploconit în faţa noastră pentru a ne cere ajutorul. O zicere goală, pentru că vine întotdeauna după criză, după momentul de nevoie, după ce nu mai e cazul. O expresie plină de noi înşine, de pretenţiile noastre de putere sau de suficienţă. Un fel de după război mulţi viteji se-arată.

În 1988 se forma  o nouă trupă  pop-dance „Milly Vanily”. În 1990 cei doi membri ai formaţiei primeau premiul Grammy. Vânduseră 14 milioane de albume. La puţin timp premiul este revocat. Vocile vândute nu erau ale membrilor trupei ci ale altor cântăreţi anonimi, însă foarte talentaţi.
La 10 ani de la incident Pilatus este găsit mort în compania drogurilor, după ieşirea din închisoare.
De ce preferă, de ce practică oamenii playback-ul?

Poate fiindcă nu avem argumente pentru originalitate; ne este frică să riscăm; s-au înmulţit complexele sub false standarde impuse de mass-media; nu vrem să pierdem cotaţia la bursa evaluărilor grăbite ale contemporanilor.
Modelul playback se practică nu doar în muzică, ci în cuvinte, în expresii, jargon (nu mai vorbesc eu ci mă exprim cu ajutorul limbajului fabricat în „studioul chat”). Nu mă îmbrac potrivit cu particularităţile mele, potrivit confortului meu ci potrivit cu modelele promovate în târg. Nu-mi mai permit idei personale, opinii, trec totul prin filtrul accepţiunii celorlalţi şi ajung să nu mai spun nimic. Ce dacă? Măcar nu voi fi blamat, deşi voi fi mereu  un personaj şters, comun.

Cipriane, ai ridicat mingea la plasă, deci să conturăm un crâmpei de gând.


Alunecă printre noi, ca nişte discrete lumini, sfinţii. Fără nume, fără emisiuni, fără panouri publicitare. Ei nu au fotografii, nu au castinguri, nu se vând la supermarket.
Sunt ca apa; se strecoară tot mai jos, tot mai adânc şi de acolo din profunzime înviorează rădăcini, aprind viaţa care galopează spre florile neîndrăznite încă. Dacă nu i-aş vedea, dacă nu aş simţi fiorul de bine în preajma lor, aş crede că nu există, dar ei sunt. Poate că ai fericirea de a-i simţi şi tu, poate vreunul dintre ei se roagă şi pentru tine(cum face tatăl meu pentru mine), poate un sfânt te aşteptă mereu la marginea trecerii tale, stă cu mâna întinsă după ceva( un codru de pâine, o vorbă, o părere) şi face asta doar pentru a împlini rostul alergării tale, numai pentru a-ţi dărui primind, bucuria că ai de oferit.
Ei sfinţii care încă trăiesc, plâng cu lacrimi adevărate, zâmbesc cu toată gura, chiar dacă nu mai au molari ca-n prima poză; sfinţii aceştia se entuziasmează şi vorbesc, sunt uimiţi uneori şi tac inexplicabil; sfinţii îşi cer scuze, deci mai cad; ei nu jignesc prin afişată umilinţă, nu strivesc bucurii prin posomorâte, sobre chipuri; sfinţii nu doboară zâmbete nesărate cu priviri de inchizitori.

Slugarnicul
O specie pe care nu am înţeles-o niciodată. O văd şi sper că nu mă include.

Slugarnicul este cel care inventează frumuseţea acolo unde nu-i, laudă părul creţ la un chel, ochii albaştri la chinez, supleţea la obez şi multe altele care nu s-au existat.
Mă întreb de fiecare dată: oare de ce face asta, oare ce câştigă?
De cele mai multe ori câştigul nu-i real, sau este foarte mic, dar slugarnicul îi dă înainte. De departe, slugărnicia,  seamănă cu politeţea, dar de aproape e scârboasă.
Slugarnicul  are complexe, nu-i în stare, ori nu vrea  să gândească; nici de fidelitate nu e capabil acest tip de om, el trece fără prea mare efort  în slujba celui care promite, care deţine avantajele momentului.

Nu, nu-i o glumă. Pocăinţa se îmbracă şi ea.
Deşi darul numit pocăinţă este ceva  discret, nezgomotos, fără ornamente, noi simţim mereu tentaţia de a o înveşmânta. Preocuparea este cum să îmbrac pocăinţa pentru ca să fie la modă, certificată, apreciată, invitată la showuri.
Nu ştiu dacă e nebunie, sau doar dorinţa de a şoca, în reclama folosită de Casa de modă PRADA, dar mă întreb: eu de unde îmi comand haina? Sau, chiar trebuie să îmbrac pocăinţa mea în ceva anume?

Ştiu, am mai auzit strofa cu haina de in curat, cu neprihănirea, cu haina dreptăţii. Sună frumos, chiar sună biblic. Dar, concretizând puţin, din ce lanuri de pretenţii îmi răsucesc firul şi din ce fapte măreţe storc astralele culori?  Pe cine desemnez croitor? Cui permit să-mi ia măsurile? Are cineva permisiunea să mă ştie aşa cum sunt, ori îmi plac hainele mai largi, care se poartă peste altele?

“Mâine anul se `noieşte…”
Mâine se-ntâmplă multe lucruri. Mâine fac următorul lucru, mâine mă dezvăţ de nu ştiu ce nărav, mâine voi fi, mâine, mâine, mâine.
Dar azi? Azi pe 31 a -12- a, ce fac, ce sunt, ce vreau?
Am observat că mâine este mai iubit ca azi. Poate pentru că mâine mă obligă la mai puţine decizii dureroase, costisitoare! Poate pentru că azi este un soi de dictator care îşi cere satisfacţia fără prea multă înţelegere!
Dacă am personifica pe azi şi mâine,  ar fi posibile două tablouri. Mâine, ar fi un lingău care ştie că va fi la fel, ori poate mai greu, dar el zice: mai vedem, om trăi şi om vedea, să sperăm că, etc-etera, etc-etera, şamd.
Azi e guvernul abia învestit, care simte goliciunea din pungă şi cu gândul la gogomăniile promise când era mâine, e nevoit să strângă cureaua, să decidă, să doară, să nemulţumească şi chiar să îngrijoreze. Paradoxal dar, în ciuda zicalelor, azi,  ne îngrijorează mai mult decât mâine.