Înainte de a te sinucide, citeşte mai jos

George Bernard Shaw, scriitorul irlandez, laureat al premiului Nobel a invitat la masă pe una dintre femeile care sperau să devină doamna Shaw. Valetul a încurcat lucrurile şi nu a aşezat-o pe vizitatoare pe locul potrivit. Deranjată, femeia, a aruncat săgeata: „îmi place casa dumitale, dar te rog învaţă-l pe valetul tău să aşeze pe musafirii tăi potrivit cu importanţa lor”.
Replica lui George a fost următoarea:” ştii, prietenii mei acceptă şi sunt mulţumiţi cu locul pe care li-l ofer, nu se supără, iar cei care se supără nu mai contează”.

Am cunoscut o bătrână, darnică, simpatică, povestitoare. Trebuia să pleci din casa ei cu ceva, obligatoriu. Darul pe care îl primeam de obicei era un borcănel cu dulceaţă de fragi. O minune, numai că, borcănelul era adunat de pe malul Bistriţei, venit de la gunoaie şi era cu încă vizibilă crema de ghete pe interior. Avea câte-o dată şi eticheta intactă. Ce trebuia să fac? Să primesc borcanul ori ba? Îl primeam, pentru că plecam. Dar atunci când ghinionul făcea să fiu servit la faţa locului din acel borcan; vă închipuiţi ce gust de petrol, ce gust de…

Teoria  IML

O ramură a medicinii nu are interese în salvarea victimelor. De fapt nici nu vine cu instrumentar destinat tratării, ci numai specializat în constatări.
O persoană fără apucături, normală, în viaţă şi fără probleme,nu este interesantă pentru medicina legală, devine  interesantă doar dacă a murit.

Sinistru dar real.
Eu sunt medicina legală.
Sunt aşa, atunci când, din accidentul tău fac subiectul ştirilor mele; când din ratarea ta fac punctul de pornire pentru dezbaterile mele. Sunt un doctor de cadavre, dacă mă complac în a spune altora de ce ai murit, de ce ai ochii coloraţi, de ce ţi-a rămas minciuna în gât şi care pas greşit te-a dus la cădere.
Pot emite certificate de constatare. Pot pune note şi am posibilitatea să scriu, să spun orice despre tine, mai ales că ai murit.

Din nefericire, viaţa este un fel de creanga pe care stai; când te apleci să o studiezi te-ai dus.
Nu-ţi  poţi permite să o tai ca să vezi dacă e sănătoasă ori putredă.
Este un fel de sincron, totul se petrece concomitent; viaţa este o emisiune în direct. 

„Sigur vorbesc despre mine” sigur mă bârfesc

Vezi doi oameni vorbind: Oare ce-şi spun? Se uită la mine! A, deci mă bârfesc!

Au devenit vremurile de-aşa fel stimabile că am impresia conspiraţiei peste tot. Prietena mea stă de vorbă cu o „nesuferită” despre care ştie că nu-mi place. E clar , m-a trădat. Prietenul meu merge la sala de sport cu un individ pe care nu-l suport, deşi i-am vorbit despre antipatia mea. Am să renunţ la prietenia asta.
Parcă servim în ceaiul de dimineaţă otrava asta a suspiciunii. Doi care mă cunosc nu pot vorbi despre alt subiect decât persoana mea. Am ajuns să nu mai avem încredere în aproape nimeni. Dacă soţia mea povesteşte cu o veche prietenă, mă frământ: oare nu dă din casă? Dacă doi colegi râd pe o temă oarecare, am temeri, nu cumva râd pe seama mea?

Oi fi nebun ori babalâc, dar mi-e dor de secolele când, fără discoteci şi internet, visam la oare mi-ar răspunde? Oare m-a observat? I-am plăcut? Aş putea să-i scriu?

Mi-e dor de iernile în care, doar în vacanţă(când unii tăiau porcul) vedeam pete de sânge, în rest era totul alb. Vreme când oamenii nu se tăiau între ei, şi dacă se tăiau era o mare nenorocire; nu scria nicăieri, nu se dădea la televizor, aşa de mare era grozăvia. Nu am auzit pe-atunci decât de un viol, nebunii nu ştiau că s-ar putea.