A fost odată o cetate în care locuitorii purtau doar haine de împrumut. În casele lor găseai doar o singură haină şi aceea numai zdrenţe. În fiecare zi mergeau la un centru de închirieri şi peste zdrenţele lor îmbrăcau cele mai strălucitoare haine. Alegeau culorile şi strălucirea în funcţie de planurile  pentru ziua respectivă. Deşi era foarte săracă, cetatea dădea impresia că n-a cunoscut decât luxul şi bogăţia. Doar seara, când returnau ţinutele elegante, la ore foarte târzii, feriţi de lumina felinarelor şi de privirile celorlalţi zdrenţăroşi, se furişau pe la casele lor şi visau la o vreme când vor avea propria lor haină frumoasă, elegantă. În obscuritatea adevăratei lor identităţi îşi doreau să vină o zi când să nu mai fie nevoiţi să împrumute; se săturaseră să plătească atât de mult pentru a purta ceva ce văzuseră la alţii şi părea a fi făcut la comandă.

Te ascultă, trag concluzii, îţi spun: trebuie să ai grijă de tine; gata, ia o pauză, odihneşte-te! Bla, bla, bla…

Tu ştii că nu-i doare nicăieri de tine. Sunt numai vorbe. Un fel de protecţie împotriva dilemelor tale, cu care ei nu au chef să se deranjeze. Asta le dictează „profesionalismul” de care suferă şi care mai e fals numit uneori consiliere.
Nu-i cred. Nu i-am crezut niciodată.

Aţi fost vreodată folosiţi? Căruia dintre noi nu i s-a întâmplat acest lucru? Cum mă simt când sunt folosit? Ei bine, nu simt. Tocmai asta este, că nu-mi dau seama, nu realizez concomitent cu întâmplarea. Din acest  motiv şi pot fi folosit. Uneori ni se întâmplă că  pricepem lucrurile abia spre sfârşit şi atunci ne resemnăm.

„A venit vacanţa,
 cu trenul din Franţa…”


Cam aşa cântam în copilărie, la început de vară.
Acum , când nu mai ştiu de mult ce înseamnă vacanţă, în loc să cânt această rimă reflectez. Constat că există o mulţime de lucruri de la care nu-mi pot lua vacanţă vreodată.
Şi nu-i asta un ceva doar al meu. Toţi avem nevacanţele noastre. Mama sau fratele meu mai mare, nu şi-au luat niciodată vacanţă de la a-mi purta de grijă. Am şi eu nişte zeci de ani însă ei continuă să se asigure că totul e în ordine. Nici nu se poate descrie sentimentul că undeva există măcar un om care ar şti foarte repede când ţi se întâmplă ceva, orice.

Dacă Sadoveanu ori Slavici, sau domnul Creangă  numeau cu termenul de „necuratu” pe cel ce e duşmanul nevăzut, dar de moarte, al oricui, în prezent lucrurile au devenit destul de diferite. Diavolul, pentru că despre el vorbim, a devenit un fel de personaj foarte licitat, a căpătat rol de coloratură, în scenarii, în cântece, în jargon. Parcă înlocuieşte „leru-i ler” şi  joacă rol de virgulă în poantele din  media.
Dacă în deceniul trecut satanismul era o anomalie, o boală, o ciudăţenie, acum  a devenit o opţiune; stă pe celălalt taler al cântarului, atunci când se măsoară libertatea individului. De la glumele cu dovleci luminaţi dintr-o sărbătoare americană, sau de la povestea banala a unui Dracula frustrat,limitat, din trecutele cărţi de istorie, personajul şi –a obţinut un alt loc, a evoluat la statut de permanenţă.

sau
Religia comentariilor

Bibliotecile, genţile, internetul, gem sub greutatea volumelor de comentarii, explicaţii şi  ilustraţii teologice. De pe vremea cărturarilor exclusivişti şi până mâine, credinciosul a apelat la ceea ce ar trebui să fie un ajutor în înţelegerea adevărului. Fără îndoială că  nu avem vreo opinie anti-explicaţii. De la literatură, gramatică, matematică şi până la utilizarea  calculatorului avem nevoie de explicaţii. Dicţionarele sunt extrem de importante. Dar este bine de precizat că nu poate fi vorba de o traducere dacă nu există cuvântul. Cum să traduci dacă nici nu ai citit un cuvânt într-o limbă oarecare. Nici măcar dicţionarul explicativ al limbii materne nu are valoare fără cuvântul în sine. Tot aşa, la ce bun comentariile şi tălmăcirile dacă nu există cuvântul. Cuvântul, acela care trebuie mai întâi citit, pronunţat, activat şi apoi tradus, explicat sau comentat.