Dacă Sadoveanu ori Slavici, sau domnul Creangă  numeau cu termenul de „necuratu” pe cel ce e duşmanul nevăzut, dar de moarte, al oricui, în prezent lucrurile au devenit destul de diferite. Diavolul, pentru că despre el vorbim, a devenit un fel de personaj foarte licitat, a căpătat rol de coloratură, în scenarii, în cântece, în jargon. Parcă înlocuieşte „leru-i ler” şi  joacă rol de virgulă în poantele din  media.
Dacă în deceniul trecut satanismul era o anomalie, o boală, o ciudăţenie, acum  a devenit o opţiune; stă pe celălalt taler al cântarului, atunci când se măsoară libertatea individului. De la glumele cu dovleci luminaţi dintr-o sărbătoare americană, sau de la povestea banala a unui Dracula frustrat,limitat, din trecutele cărţi de istorie, personajul şi –a obţinut un alt loc, a evoluat la statut de permanenţă.

sau
Religia comentariilor

Bibliotecile, genţile, internetul, gem sub greutatea volumelor de comentarii, explicaţii şi  ilustraţii teologice. De pe vremea cărturarilor exclusivişti şi până mâine, credinciosul a apelat la ceea ce ar trebui să fie un ajutor în înţelegerea adevărului. Fără îndoială că  nu avem vreo opinie anti-explicaţii. De la literatură, gramatică, matematică şi până la utilizarea  calculatorului avem nevoie de explicaţii. Dicţionarele sunt extrem de importante. Dar este bine de precizat că nu poate fi vorba de o traducere dacă nu există cuvântul. Cum să traduci dacă nici nu ai citit un cuvânt într-o limbă oarecare. Nici măcar dicţionarul explicativ al limbii materne nu are valoare fără cuvântul în sine. Tot aşa, la ce bun comentariile şi tălmăcirile dacă nu există cuvântul. Cuvântul, acela care trebuie mai întâi citit, pronunţat, activat şi apoi tradus, explicat sau comentat.

Sub  ciorchinele de stele al unei nopţi,  un tânăr visa cu creştetul sprijinit pe o piatră. Visa o nemaivăzută scară de la planeta lui la alte văi de univers. Era un fel de viziune cu îngeri,  care coborau şi urcau, cu Dumnezeu care îi vorbea. Greu de priceput  înţelesul. Dificilă tâlcuirea vreunui mesaj, dacă putea fi tâlcuit vreunul. Iacob, visătorul, s-a trezit şi, revenit la realitate purcede la o negociere foarte directă, aproape tupeistă cu Dumnezeu.

Mă-ntorceam acasă, şi, cum veneam dinspre apus, noaptea fusese doar de patru ceasuri. Prin hubloul avionului priveam înmărmurit cum orizontul s-a luminat dintr-odată şi în burta întunecată a păsării cu care zburam pătrundea dimineaţa. Ziua se aşternuse deasupra norilor, dar jos, printr-o fereastră din nori, vedeam bezna şi în beznă un mic orăşel în care ardeau încă luminile aprinse de cu seară. Cei de acolo nici nu aveau habar că noaptea trecuse, că se făcuse dimineaţă. Interesant simţământ am avut; eu eram orbit de atâta lumină, de strălucirea cu care soarele potopea orizontul  iar jos încă era stăpân întunericul. Oamenii încă dormeau sau cel puţin se comportau ca şi când ar fi fost noapte.

Şi pe mult şi pe puţin

Dintr-un sat, de undeva, odată, a plecat să-şi caute câştigul un pământean. La plecare nevasta omului i-a dat un fel de poruncă; să lucrezi numai pe mulţi bani bărbate şi să te întorci bogat! Împreună cu acesta a pornit şi un alt confrate de sărăcie, dar spre deosebire de femeia celui dintâi, a acestuia l-a sfătuit să lucrezi bărbate şi pe mult şi pe puţin, cum vei găsi!

Povestea spune că de întors s-au întors amândoi, dar cel ce lucrase numai pe mult adunase puţin, iar cel ce lucrase pe oricât s-a întors bogat.

„Când eram copil simţeam”
                
Uneori mergem la dentist şi acesta, pentru a stabili un diagnostic al unui dinte, foloseşte mânerul unei dălţi pentru a lovi pereţii laterali sau vârful dintelui şi întreabă „simţi?”, „te doare?”. Dacă simţi, dacă te doare este semnul vitalităţii, înseamnă că dintele este în viaţă. Lucrurile se schimbă atunci când nu mai reacţionezi în nici un fel la lovitură. Mi s-a întâmplat că aşezat pe scaunul „de tortură” al unui dentist, de altfel foarte răbdător şi priceput, acesta freza un dinte, despre care eu spusesem că are nerv. Tot mă întreba dacă mă doare şi îmi ceruse să-i dau de ştire când simt durerea. Ei bine eu aşteptam la rându-mi sosirea durerii, ba chiar îmi induceam un sentiment de durere în aşteptarea celei adevărate, aproape străfulgerătoare a atingerii nervului, dar durerea nu venea.