A rămas specializarea noastră de bază să agreem pe cei care ştiu să ne mintă. Îi alegem pe cei ce ne-au zâmbit, chiar dacă nu putem verifica sinceritatea zâmbetului cuceritor. Alegem pe cei ce ne mint, chiar dacă de foarte multe ori am mirosit deja minciuna. „Mă prefac a nu şti” ne zicem , dar în realitate ne-a plăcut că ştie să mintă frumos şi poate oricum era tot ce am auzit mai frumos în ultima vreme. Optăm pentru cei care au nevoie, ori se prefac a avea nevoie de noi, nu pentru că am avea prea multe de dat, ci pentru că nevoia lor hrăneşte sentimentul că noi nu vom retrograda.
Nu am slăbit nici o sută de grame, dar îi ador pe cei ce se prefac a crede că am slăbit o tonă.

”Auzi, ce te costă dacă încerci?”
Așa ar putea începe o minune. Sau ”oare e chiar așa cum pare?” Așa ar pute sfârși totul, chiar și cea mai  longevivă prietenie.
”Beneficiem” permanent, în mod gratuit de un serviciu parcă inclus în pachetul numit viață. Acest serviciu se numește sfătuire. Sfatul nu este anume atunci când te programezi la un specialist, te așezi la indicația lui în așa fel încât să nu vă striviți cu privirea dar să puteți comunica și nonverbal, apoi tu întrebi iar el îți răspunde. De obicei sfaturile vin necomandate, neașteptate. Doar ai enunțat o problemă și sfatul a fost aruncat în arenă. Uneori poate fi salvator, alteori de-a dreptul fatal. Depinde finalul de calitatea și orientarea sfătuitorului. Dacă este un om de bine vei acționa pozitiv, constructiv; dacă sfătuitorul este negativist și otrăvit, te-ai ales cu o manevră costisitoare, regretabilă.

Una din minunile lumii antice este statuia lui Zeus din olimp.
Cine nu a auzit de Cronos, mâncătorul de copii ? Zeul Cronos a trăit în permanenţă sub imperiul fricii; se temea că fiii lui vor creşte şi vor deveni mai puternici decât el. Doar străduinţele şi aranjamentele soţiei sale Rhea l-au salvat pe Zeus, fiul cel mai mic.
Dincolo de fantasticul legendei  şi de imaginaţia oamenilor, care au visat mereu să poată îndumnezei natura umană, în legenda lui Zeus din Olimp stă ascunsă o realitate destul de dureroasă : conflictul dintre generaţii.

Până la sfârşitul clasei a opta mulţi colegi din clasă , din şcoală chiar, nu au ştiut că mă numesc cumva, cei mai mulţi mă ştiau de „pocăitul”.
Trebuie să recunosc: era foarte neplăcut. Am citit teorii de genul, fii mândru că eşti pocăit, ba unii îmi spuneau, când îndrăzneam să mă plâng, ar trebui să te simţi onorat, pocăit e un nume onorant pentru un credincios. Eu numai şi numai nu înţelegeam. Când mi se spunea pocăitule simţeam că iar am fost scos în afara societăţii, a cercului colegilor; simţeam că iar nu fac parte dintre ei; parcă mă întorceam într-o celulă tristă şi întunecată pe care adolescentul din mine o ura.

Şi judecă tinerii pentru necântare?

Am venit de la un congres. Nu spui care că nici nu contează. M-au marcat două lucruri: primul, un mesaj scurt dar extrem de inspirat al lui Baraka Muganda (am datoria să-mi spun povestea – experienţa mea cu Dumnezeu), iar al doilea a fost o confirmare a unei temeri cu care plecasem la congres: muzica.
Nu m-am speriat, pentru că asistasem şi la alte grozăvii. Dar m-am întristat încă o dată la gândul că tinerii (nici adulţii) pe care îi ştiu nu mai cântă.
Aş zice că din cauza lor, dar, am observat bucuria cu care cântă o noapte întreagă uneori, când au un ecran şi măcar textul cântecelor, împreună cu un acompaniament.

Nu ştiu dacă şi tu ai un frate mai mare, cum este fratele meu. Care îşi trece zilele întrebându-se dacă mi-e bine, care măsoară şi pune de-o parte lucruri, care sună, care întreabă şi care simte din necuvinte, dacă mi-e bine sau mi-e greu, dacă sunt acasă ori pe drum, dacă am obosit sau dacă s-au ascuns izvoarele. Fratele meu mai mare, cu cine să-L asemăn? El este cineva care parcă niciodată n-a aşteptat şi nici n-a cerut nimic; care parcă îşi face prieteni ca să am şi eu; care se consumă păstrând relaţii pentru că e posibil ca vreodată eu să am nevoie. Fratele meu mai mare, acela care nu doar seamănă cu tatăl meu ci, într-un fel, poartă povara lui. El care deşi îi era greu îşi imagina că nouă ne este şi mai şi.