Nu ştiu dacă şi tu ai un frate mai mare, cum este fratele meu. Care îşi trece zilele întrebându-se dacă mi-e bine, care măsoară şi pune de-o parte lucruri, care sună, care întreabă şi care simte din necuvinte, dacă mi-e bine sau mi-e greu, dacă sunt acasă ori pe drum, dacă am obosit sau dacă s-au ascuns izvoarele. Fratele meu mai mare, cu cine să-L asemăn? El este cineva care parcă niciodată n-a aşteptat şi nici n-a cerut nimic; care parcă îşi face prieteni ca să am şi eu; care se consumă păstrând relaţii pentru că e posibil ca vreodată eu să am nevoie. Fratele meu mai mare, acela care nu doar seamănă cu tatăl meu ci, într-un fel, poartă povara lui. El care deşi îi era greu îşi imagina că nouă ne este şi mai şi.

A fost odată o cetate în care locuitorii purtau doar haine de împrumut. În casele lor găseai doar o singură haină şi aceea numai zdrenţe. În fiecare zi mergeau la un centru de închirieri şi peste zdrenţele lor îmbrăcau cele mai strălucitoare haine. Alegeau culorile şi strălucirea în funcţie de planurile  pentru ziua respectivă. Deşi era foarte săracă, cetatea dădea impresia că n-a cunoscut decât luxul şi bogăţia. Doar seara, când returnau ţinutele elegante, la ore foarte târzii, feriţi de lumina felinarelor şi de privirile celorlalţi zdrenţăroşi, se furişau pe la casele lor şi visau la o vreme când vor avea propria lor haină frumoasă, elegantă. În obscuritatea adevăratei lor identităţi îşi doreau să vină o zi când să nu mai fie nevoiţi să împrumute; se săturaseră să plătească atât de mult pentru a purta ceva ce văzuseră la alţii şi părea a fi făcut la comandă.

Te ascultă, trag concluzii, îţi spun: trebuie să ai grijă de tine; gata, ia o pauză, odihneşte-te! Bla, bla, bla…

Tu ştii că nu-i doare nicăieri de tine. Sunt numai vorbe. Un fel de protecţie împotriva dilemelor tale, cu care ei nu au chef să se deranjeze. Asta le dictează „profesionalismul” de care suferă şi care mai e fals numit uneori consiliere.
Nu-i cred. Nu i-am crezut niciodată.

Aţi fost vreodată folosiţi? Căruia dintre noi nu i s-a întâmplat acest lucru? Cum mă simt când sunt folosit? Ei bine, nu simt. Tocmai asta este, că nu-mi dau seama, nu realizez concomitent cu întâmplarea. Din acest  motiv şi pot fi folosit. Uneori ni se întâmplă că  pricepem lucrurile abia spre sfârşit şi atunci ne resemnăm.

„A venit vacanţa,
 cu trenul din Franţa…”


Cam aşa cântam în copilărie, la început de vară.
Acum , când nu mai ştiu de mult ce înseamnă vacanţă, în loc să cânt această rimă reflectez. Constat că există o mulţime de lucruri de la care nu-mi pot lua vacanţă vreodată.
Şi nu-i asta un ceva doar al meu. Toţi avem nevacanţele noastre. Mama sau fratele meu mai mare, nu şi-au luat niciodată vacanţă de la a-mi purta de grijă. Am şi eu nişte zeci de ani însă ei continuă să se asigure că totul e în ordine. Nici nu se poate descrie sentimentul că undeva există măcar un om care ar şti foarte repede când ţi se întâmplă ceva, orice.

Dacă Sadoveanu ori Slavici, sau domnul Creangă  numeau cu termenul de „necuratu” pe cel ce e duşmanul nevăzut, dar de moarte, al oricui, în prezent lucrurile au devenit destul de diferite. Diavolul, pentru că despre el vorbim, a devenit un fel de personaj foarte licitat, a căpătat rol de coloratură, în scenarii, în cântece, în jargon. Parcă înlocuieşte „leru-i ler” şi  joacă rol de virgulă în poantele din  media.
Dacă în deceniul trecut satanismul era o anomalie, o boală, o ciudăţenie, acum  a devenit o opţiune; stă pe celălalt taler al cântarului, atunci când se măsoară libertatea individului. De la glumele cu dovleci luminaţi dintr-o sărbătoare americană, sau de la povestea banala a unui Dracula frustrat,limitat, din trecutele cărţi de istorie, personajul şi –a obţinut un alt loc, a evoluat la statut de permanenţă.