Când arunci cu piatra roagă-te să nu nimereşti

Am crescut la poalele Pietrosului. Unde nu era piatră era pădure. Mi-a plăcut piatra, pentru cum arată, pentru utilităţile multiple, pentru cum se lasă greu modificată. În vizită la Viorel, vărul şi colegul meu de clasă am descoperit în spatele fierăriei tatălui său un morman de pietre foarte interesante, netede, cu o structură foarte densă şi cu muchii foarte ascuţite, tăioase. A doua zi, în clasă, era o linişte aproape deplină, copiii scriau, învăţătorul cu tâmplele albe citea sprijinit cu jumătate de corp de catedră.

A rămas specializarea noastră de bază să agreem pe cei care ştiu să ne mintă. Îi alegem pe cei ce ne-au zâmbit, chiar dacă nu putem verifica sinceritatea zâmbetului cuceritor. Alegem pe cei ce ne mint, chiar dacă de foarte multe ori am mirosit deja minciuna. „Mă prefac a nu şti” ne zicem , dar în realitate ne-a plăcut că ştie să mintă frumos şi poate oricum era tot ce am auzit mai frumos în ultima vreme. Optăm pentru cei care au nevoie, ori se prefac a avea nevoie de noi, nu pentru că am avea prea multe de dat, ci pentru că nevoia lor hrăneşte sentimentul că noi nu vom retrograda.
Nu am slăbit nici o sută de grame, dar îi ador pe cei ce se prefac a crede că am slăbit o tonă.

”Auzi, ce te costă dacă încerci?”
Așa ar putea începe o minune. Sau ”oare e chiar așa cum pare?” Așa ar pute sfârși totul, chiar și cea mai  longevivă prietenie.
”Beneficiem” permanent, în mod gratuit de un serviciu parcă inclus în pachetul numit viață. Acest serviciu se numește sfătuire. Sfatul nu este anume atunci când te programezi la un specialist, te așezi la indicația lui în așa fel încât să nu vă striviți cu privirea dar să puteți comunica și nonverbal, apoi tu întrebi iar el îți răspunde. De obicei sfaturile vin necomandate, neașteptate. Doar ai enunțat o problemă și sfatul a fost aruncat în arenă. Uneori poate fi salvator, alteori de-a dreptul fatal. Depinde finalul de calitatea și orientarea sfătuitorului. Dacă este un om de bine vei acționa pozitiv, constructiv; dacă sfătuitorul este negativist și otrăvit, te-ai ales cu o manevră costisitoare, regretabilă.

Una din minunile lumii antice este statuia lui Zeus din olimp.
Cine nu a auzit de Cronos, mâncătorul de copii ? Zeul Cronos a trăit în permanenţă sub imperiul fricii; se temea că fiii lui vor creşte şi vor deveni mai puternici decât el. Doar străduinţele şi aranjamentele soţiei sale Rhea l-au salvat pe Zeus, fiul cel mai mic.
Dincolo de fantasticul legendei  şi de imaginaţia oamenilor, care au visat mereu să poată îndumnezei natura umană, în legenda lui Zeus din Olimp stă ascunsă o realitate destul de dureroasă : conflictul dintre generaţii.

Până la sfârşitul clasei a opta mulţi colegi din clasă , din şcoală chiar, nu au ştiut că mă numesc cumva, cei mai mulţi mă ştiau de „pocăitul”.
Trebuie să recunosc: era foarte neplăcut. Am citit teorii de genul, fii mândru că eşti pocăit, ba unii îmi spuneau, când îndrăzneam să mă plâng, ar trebui să te simţi onorat, pocăit e un nume onorant pentru un credincios. Eu numai şi numai nu înţelegeam. Când mi se spunea pocăitule simţeam că iar am fost scos în afara societăţii, a cercului colegilor; simţeam că iar nu fac parte dintre ei; parcă mă întorceam într-o celulă tristă şi întunecată pe care adolescentul din mine o ura.

Şi judecă tinerii pentru necântare?

Am venit de la un congres. Nu spui care că nici nu contează. M-au marcat două lucruri: primul, un mesaj scurt dar extrem de inspirat al lui Baraka Muganda (am datoria să-mi spun povestea – experienţa mea cu Dumnezeu), iar al doilea a fost o confirmare a unei temeri cu care plecasem la congres: muzica.
Nu m-am speriat, pentru că asistasem şi la alte grozăvii. Dar m-am întristat încă o dată la gândul că tinerii (nici adulţii) pe care îi ştiu nu mai cântă.
Aş zice că din cauza lor, dar, am observat bucuria cu care cântă o noapte întreagă uneori, când au un ecran şi măcar textul cântecelor, împreună cu un acompaniament.