Poate că semăn cu tata, adorm ușor. Pot rămâne treaz 3 zile dar și pot dormi non-stop 3 zile. În sinea mea, sper că veșnicia va începe cu odihnă (nu aceea de o mie de ani).
Singura condiție pentru somnul meu este aceea de a sta întins. Din acest motiv, mă mai trezesc atunci când conduc.
Nu pot dormi în tren, dacă nu mă pot întinde.

Pentru unii, puțini, extrem de puțini este ca-n cer. Pentru alții, extrem de mulți, este ca pe vremea lui ”ducă-se”.
Pentru cine e cer? Cine să-i ducă? Pe cine?
Suntem ca vulpile lui Solomon, cineva ne prinde, ne leagă prin diverse conexiuni, apoi dă foc între noi. Ceea ce urmează este simplu de constatat, distrugere, pârjol, catastrofă. Un foarte sadic joc în care mor toți jucătorii uciși de chiar incendiul provocat tocmai de ei înșiși.

Primul meu laptop a fost un IBM cu memorie de 40 Mb și 4 RAM. Dischetele erau de 1,3 mb și ZIP-urile erau o superminune. Interesant este că încăpea tot ce aveam nevoie.
Tot pe acea vreme dacă plecai în vacanță ori la nuntă, un film de 24 de poziții era arhi suficient pentru amintiri.

Ultima dată am promis.
Neștiind că va fi criză, am promis că voi fi darnic; uitând că aș putea fi provocat am promis că voi fi răbdător; fără a mă gândi la foame am promis că voi posti; am promis că am să mă rog, am promis că voi ierta, că voi citi, că voi asculta, că nu voi mai fi mândru. Am comis o sumedenie de promisiuni. Toate promisiunile mele au fost sincere, chiar am crezut în ele, chiar am fost decis că se va întâmpla așa cum am promis, numai că de fiecare dată m-am întâlnit cu un dar, m-am întâlnit cu nenumărate provocări, cu nedreptăți, cu jigniri, și atunci nu am mai răbdat.

”Vreau sa-mi dai dragostea-napoi
Vreau sa uit tot ce-a fost intre noi
M-ai mintit...si nu te pot ierta”
și bla, bla, bla.

La drumurile de mulți km am două variante: fie vorbesc eu și înregistrez idei ori neidei cu ajutorul reprortofonului atârnat la oglindă, fie ascult radioul. Când asculți ai șansa să înveți la un drum zece manele, cântece de trei lei sau mai rar capodopere. O anume Diana, nu știu nici cum arată nici cine e, cânta într-o seară tocmai la radioul din mașina mea, textul de mai sus.

Pe vremea mea erau niște sticle cu gâtul lung și răsucit. Era băutura numită pepsi. Costa 3 lei. Odată am adus apă sulfuroasă unui vecin care era minier pensionat și era tuberculos. În schimbul efortului meu, izvorul sulfuros era la vreo 6 km de casă, omul a vrut să mă cinstească oferindu-mi un pepsi. Am refuzat. Era interzis să bei pepsi-cola. Nu știam de ce, nu-mi spunea nimeni. Credeam că este o băutură alcoolică. Nu făceam nici măcar distincția între pepsi și coca –cola.
Probabil nici cei ce-mi transmiseseră interdicția nu știau dar o respectam cu toții.