Pe vremea mea erau niște sticle cu gâtul lung și răsucit. Era băutura numită pepsi. Costa 3 lei. Odată am adus apă sulfuroasă unui vecin care era minier pensionat și era tuberculos. În schimbul efortului meu, izvorul sulfuros era la vreo 6 km de casă, omul a vrut să mă cinstească oferindu-mi un pepsi. Am refuzat. Era interzis să bei pepsi-cola. Nu știam de ce, nu-mi spunea nimeni. Credeam că este o băutură alcoolică. Nu făceam nici măcar distincția între pepsi și coca –cola.
Probabil nici cei ce-mi transmiseseră interdicția nu știau dar o respectam cu toții.

E una din multele nopți când, deși mi-aș dori, vremea somnului nu e. Trebuie să ajung acasă. La radio se vorbește despre debutul unui grafician care a vernisat o expoziție de autor. Aud experții invitați. Deși nu-mi explic de ce, aud critici și comentatori care deși ar trebui să se refere la operele expuse, ori să vorbească despre autor, ei, criticii, experții parcă și-au scris discursurile acasă, înainte de a vedea operele. Îmi pare că textele alcătuite pompos , cu fraze extreme în care nu mai distingi atributivele de subordonate nu au nici o legătură cu vernisajul.

De obicei, pentru a fi înrolat într-o armată nu se plăteşte nici un fel de taxă de către cel înrolat, dimpotrivă, uneori se primeşte un avans, ori o soldă.. Totuşi se mai întâmplă şi altfel şi încă foarte des. Iona este un exemplu foarte relevant. “Iona...a plătit preţul călătoriei şi s-a suit în corabie ca să plece împreună cu călătorii...”(Iona 1;3)
Deşi el tocmai dezertase din armata lui Dumnezeu şi, inconştient, se înrolase în cea a vrăjmaşului, el nu beneficiază de nici o reducere măcar, cât despre gratuitate nici nu poate fi vorba. El plăteşte până la ultimul bănuţ, preţul dezertării.

Mereu lumea a stat între încântare și nebunie. Delirul este aproape la fel. Atâta că cele două traversează viața noastră pe la etaje diferite. Întotdeauna e mai lesne să ne transpunem, să deraiem, de pe palierul delirului din încântare către etajul nebuniei.
O huiduim pe Madona, pentru că din lumea ei de noroi și de fițe se consideră îndreptățită să facă politici necunoscute. Face declarații ca un punct din show, Pentru că ea ca și alte vedete, diferite de Maica Tereza, angajează fotografi, pleacă de acasă însoțite de echipe de filmare ca să urce Kilimanjaro, să arunce biscuți la copii ori să înfieze de dragul imaginii, un prunc din neagra Africă pentru a-l transforma în trofeu personal. Pentru că ea și cei ca ea nu-și cunosc măsura; pentru că încearcă să joace în afara terenului lor.

Cum ar fi dacă primăvara ne-ar sta pe vecie, fără ca vreodată verdele crud să se coacă, fără să-nflorească vreun măr înainte de rod și niciodată poamele să nu se coacă? Ce ar fi dacă toamna n-ar mai aduna în grădina ei mările întregi de galben și aramă? Nu–i așa că am muri de atâta primăvară? Nu știm dacă anotimpurile vor mai avea hainele de acum și mâine, în veșnicia de peste ultima clipă a lumii, dar cert  este că, fără o schimbare a gândurilor de acum, a opticii, a felului de a simți, ne-am plictisi îngrozitor după câteva zeci de ani de numai primăvară. Îmi place să cred că Artistul Cel mare crează nuanțe, are culori, are haine pentru fiecare clipă, din nesfârșirea de dincolo.

Mi se întâmplă destul de rar, din pricina lipsei de timp, să văd jurnale la televizor sau sa vizionez dezbateri legate de situația actuală. Când mi se întâmplă, văd politicieni șmecheri aroganți și analfabeți, văd moderatori ipocriți și fără capacitatea de a părea măcar moderatori (un fel de lingăi), văd mașini turtite și victime desfigurate, știri cu nenorociri, nenorociri și gunoi.