Se uită în ochii mei, se uită în ochii tăi, în ochii tuturor (deşi nu ştie că privim, în studio e luni, la noi e miercuri) şi spune la cameră: dragule, te iubesc!Stimaţi privitori, pentru voi trăiesc!
Aiurea! Nici nu m-ai văzut vreodată şi mă iubeşti. Tu eşti actor, iar eu, pentru tine un simplu pălmaş. Vrei să mă păcăleşti, să-ţi dau aplauze şi bani. Indecent. Atât de puţin mă cunoşti încât nu ştii că mama, m-a educat să apreciez şi pe măscărici, dacă sunt talentaţi.
Te  ajunge din urmă (îi stai în drum). Aşează mâna pe umărul tău, se face că te ştie. Poveşti! Îl vezi cum pune întrebări ocolitoare doar, doar, obţine informaţii pe care să se prefacă a le fi ştiut. Simţi că trebuie să mai faci un duş.

Cineva foarte pedant şi aparent bine crescut, îşi scoate pălăria(dacă are) te salută şi se înclină. Îţi vine să uzi un pachet de batiste, aşa de emoţionat eşti. Mai există asemenea oameni? Îţi spui. Nu-ţi vine să crezi.
Îndrăzneşti totuşi să  ridici privirea. Nu întâlneşti privirea adevărată a celui care te-a dat pe spate. El priveşte prin tine ca într-o oglindă; se întreabă: mi-a ieşit?A văzut ce superior  sunt? Urmează două întrebări de genul cum sunteţi, ce mai faceţi (deşi eşti de vârsta lui). Nu e nevoie de răspunsuri, nu-l interesează, erau în program ca etapele la maşina de spălat. Trece mai departe. Nu ai fost decât o victimă. Un cobai, pe care un sclifosit şi-a testat vocaţia de impecabil. Atât, te-a folosit şi pleacă; mai sunt atâţia de impresionat.

Mă uitam la tata, era uriaş; avea 1,60. Mă uit la el, e pitic; am 1,74.
Mă uitam la ea, muream, nu speram, mă sinucideam, era divină. Dacă se uita la mine atunci, m-aş sinucide azi, a luat proporţii, nu se mai îngrijeşte.
Pe colegul meu îl credeam un geniu, acum mi se pare un ratat; un tocilar cerşetor.

Nu, nu-i o joacă de litere, e realitatea. Incredibilul de ieri este oribilul de azi. De ce? Din cauza mea.
Din pricina unghiului din care priveam şi din care privesc lucrurile. În funcţie de lumina cu care acopăr ceva sau pe cineva, acel c...eva străluceşte.
După ce măsură îmi părea că tata e un uriaş? După una aflată în capul meu. Din ce construiam imaginea de zână a unei colege de liceu? Din repere depozitate în mintea mea.

Băţul de chibrit este format din trei părţi: partea de sus, partea de mijloc şi partea de jos.
partea de sus este formată  la rândul ei din trei părţi: partea de sus de sus, partea de sus de mijloc şi partea de sus de jos.
partea de mijloc este şi ea formată  din trei părţi: partea de mijloc de sus, partea de mijloc de mijloc şi partea de mijloc de jos.
partea de jos este la rândul ei formată din trei părţi: partea de jos de sus, partea de jos de mijloc şi partea de jos de jos.
Partea de sus de sus este formată din : partea de sus de sus de sus, partea de sus de sus de mijloc şi partea de sus de sus de jos.
... şi aşa mai departe...

Probabil că că va fi; probabil că şi tu; probabil aţi aflat…  Iată zodia sub care trăim „probabil”.
Din vina cui? A mea? Nu cred. A ta? Nu-mi vine-a crede. Din vina Lui? Evident că nu. Atunci cum? Aşa pur şi simplu?
Îmi place să pretind că am viitorul meu în propriile mâini. Vreau să cred că eu decid şi dacă am plănuit ceva aşa va fi. Mă deranjează când sunt  chestionat la modul: eşti sigur ?
Cum adică?!? Vrea cineva să-mi dea a înţelege că depind de ceva sau de cineva?
Dacă totul este probabil, ce rost mai au planurile? Sub apăsarea incertitudinii, unde mai este noima calendarului?