Marti Am citit mai de mult acest titlu undeva. Era cartea lui Henri Nouwen: „The Wound Healer – Ministry in Contemporary Society.” (Vindecătorul Rănit: Un mod de a sluji în lumea de astăzi) Pe scurt, este vorba de a ne raporta la durerea celor din jur, căutându-i în propria noastră durere din suflet. O asemenea abordare ne conduce la un model proaspăt și creativ de a ne împlini misiunea și chemarea personală. Constat că ideea de vindecător rănit este mult mai răspăndită de cum îmi închipuiam.
Grecii aveau un mit al lui Chiros care fiind nemuritor a fost atins de o săgeată otrăvită și a devenit un condamnat la veșnică suferință. Dar personajul din legendă nu s-a resemnat cu gândul de a fi un nefericit perpetuu, așa că a descoperit curând un mod de a-și face suferința suportabilă. S-a dedicat îngrijirii durerilor celor din jur. Carl Joung a preluat conceptul, dezvoltând o întreagă teorie a raportului dintre operator și client, iar mai nou, acest nume este luat de o publicație care se adresează recuperării persoanelor care au fost abuzate în copilărie.
Ceea ce mi-a fost dat să văd zilele trecute, mi-a adus aminte de vindecătorul rănit. În timp ce așteptam într-un loc de suferință, încheierea unei perfuzii de vreo șase ore, a intrat un cuplu destul de tânăr. Soția avea o operație la gât și avea fața tumefiată, cu pungi mari de lichid sub nivelul ochilor. Femeia nu putea vorbi și era nevoită să comunice scriind pe un caiet. Avea un scris elegant și ordonat, dezvăluind o istorie personală care merita privită cu respect și admirație. A intrat îndată și medicul din camera alăturată, unde și-a întrerupt consultațiile să acorde ajutor doamnei pe care o cunoștea și i se adresa pe nume. După câteva cuvinte pacienta a început să lăcrimeze discret și cu decență. Era atâta neputință și durere în gestul acela atât de uman și simplu. Medicul a cuprins-o în brațe cu o gingășie cum n-am văzut de mult și a început să o mângâie cu o dragoste cum nu mai văzusem de mult. În timp ce încerca să aline suferința, mâinile doctorului au lăsat să se vadă propriile sale răni specifice unei alte boli incurabile. Am rămas fără glas. Când mi-a venit rândul să-i adresez câteva cuvinte, am încercat să spun cele mai frumoase lucruri la care mă pricepeam, dar trăiesc încă sub impresia gestului său mai presus de cuvinte.
Ion Buciuman - Majesty.ro
