Am primit de ceva vreme, o scrisoare de la un necunoscut care se dădea drept foarte bine informat cu cele mai secrete planuri ale Vaticanului. Ci că se prefigura o mare ofensivă susţinută de cea mai bine pregătită armată secretă de care dispune lumea creştină. Tocmai stăteam în cumpănă dacă să acord importanţă sau nu, unei asemenea alarme de proporţii, când am primit o altă scrisoare care mi-a făcut dintr-o dată munca mult mai uşoară.

În periplul meu săptămânal-rotund, am trecut pe lângă multe lucruri care mă puteau face să zăbovesc preţ de vreo 333 de cuvinte, dar nu m-am oprit, şi am mers mai departe. Am depăşit fâşia Gaza unde tocmai fâsâia acordul de încetare a focului. L-am lăsat pe „Sully”, noul erou al Americii, să mai verifice o dată avionul intrat la apă. L-am lăsat pe Obama să-şi continue drumul spre Casa Albă şi pe cei 14 talibani împuşcaţi la graniţa cu Pakistanul, să se odihnească după tradiţiile lor. Am lăsat totul în urmă şi m-am aruncat val-vârtej pe drumul care duce de la Iaşi la Domneşti, să mai trec odată pe lângă plopii fără soţ.
Prilejul unei noi treceri în revistă a plopilor fără soţ este lesne de înţeles. Pe 15 ianuarie, în fiecare an, ne aducem aminte de Eminescu al nostru, cel încă fără pereche. I-am văzut plopii mai desperecheaţi ca anul trecut, iar motivul nu este doar căderea băncilor americane, asiatice şi a celor din zona Euro. Principala cauză este trecerea însăşi. Ea, bat-o vina! Mersul înainte al lumii şi al lucrurilor trece pe lângă noi şi ne lasă mai stingheri, mai pustii şi mai jenaţi, din ce în ce din mai multe motive.

Aud tancurile grohăind în Gaza. Văd infanteria israeliană desfăşurată pe uliţe. Miroase a moarte şi a fosfor alb. Răpăie armele de pe la ferestre pustii  cu zăbrele pe jumătate. Răspund ritmic şi sacadat băieţii în uniformă. Îmi străpung urechile vaietele femeilor palestiniene plângându-şi copiii sfâşiaţi de gloanţele neintenţionate. Văd ochii lor mari înlăcrimaţi, în care se amestecă spaima, mânia şi neputinţa. Pleoapele lor vinete de amărăciune şi durere încearcă să le acopere privirea de iadul din jur, dar nu reuşesc decât să devină mai vizibile şi mai întunecate.

Aud iar strigătul de luptă al angajatului de la Electrica. Se apropie şi de uşa noastră. „Cioc, cioc, cioc…lumina…aveţi de plată 52 de lei” Caut banii, îi dau omului cele de cuviinţă. Angajatul îmi întinde factura, înclină respectuos din cap şi se mută la uşa următoare, continuându-şi zicala ca pe un cântec de sezon executat la flaşnetă: „A venit lumina…plata, vă rog…”

N-aş putea să-mi bag capul în nisip, în timp ce întreaga lume se frământă aproape furibundă, cu violenţa adulţilor asupra copiilor. Începând de la mesajul de Crăciun al papei de la Roma şi culminând cu declaraţia oficială a bisericii mele, toţi se agită în jurul subiectului pe care l-aşi fi dorit uitat. De ce uitat? Pentru că mi-a marcat prea dureros copilăria şi tinereţea şi pentru că în activitatea mea profesională constituie unul dintre cele mai tulburătoare lucruri cu care am de-a face.

Mai întâi mă simt îndatorat să clarific faptul că nu am fost abuzat sexual, nici de către cei apropiaţi şi nici de către străini, dar vreau să vă asigur în cunoştinţă de cauză, că acesta nu este singurul mod în care viaţa copiilor poate fi făcută mizerabilă, foarte mizerabilă, de către cei mai mari. Am fost supus abundent, în copilărie, la violenţă corporală şi psihică, atât de către unii cât şi de către alţii, şi nu voi expune aici nici un fel de detaliu, în afară de cel cu profesorul meu de română din a cincia.

Nu m-am putut abţine să nu fac vorbire în acest rondo despre sărbătoarea luminilor care a început pe 22 decembrie, anul acesta. Această tradiţie iudaică îşi are originea de pe timpul Macabeilor, cu ocazia re-dedicării templului de la Ierusalim. Se povesteşte că evreii nu aveau rezervă de untdelemn pentru sfeşnic decât pentru o singură zi, dar Yahwe a făcut o minune, uleiul sfânt a fost înmulţit, iar lumina în templu a continuat să ardă timp de opt zile.

Se pare că folosirea candelabrului pentru această sărbătoare este exclusivă. De fapt acest  menorah are nouă braţe în loc de şapte, cum eram obişnuiţi. Unul dintre braţe care este diferit de celelalte, poartă o lumină de veghe de la care se aprind în fiecare seară, progresiv, celelalte lumini.