Tot aveam eu treabă la spital zilele acestea și mi-am zis că acolo oamenii au mai mult timp de citit și poate și o anumită dispoziție mai bună pentru lectură și meditație. Port cu mine o broșurică mititică și am lăsat-o pe masa din salon. Nu am spus nimănui. N-ași putea spune că aceasta este metoda mea preferată de lucru, dar aici așa m-am gândit să procedez. Când am revenit a doua zi, broșurica mititica dispăruse. M-am uitat în jur și nu era chip să dau de ea. Ai mei, văzându-mă preocupat de soarta cărțulii, mi-au povestit că o adolescentă tocmai își vizitase mama care stătea pe patul de alături și cum a dat cu ochii de broșurica de pe masă nu s-a mai dezlipit de ea. A spus mamei ei că o interesează acea carte și ar vrea s-o aibă acasă. Ai mei s-au prins care era treaba și au încurajat-o s-o ia acasă. Da, da, dar mai era o problemă de rezolvat. O altă persoană din salon, e drept, mult mai în vârstă, apucase să răsfoiască broșurica mititica și plănuia să o ia, când avea să plece acasă. Ai mei m-au întrebat dacă mai am la mine o carte din acelea, și să rezolv cazul cu necazul. Sigur că avem. Am oferit  cu plăcere bunicii o carte și am mai lăsat una și pe masa din salon. Sigur, mâine nu mai fi acolo. Cineva o va lua cu el.

Mutațiile genetice nu sunt totdeauna sancționate cu autodistrugerea, așa ca în imansa majoritate a cazurilor. Obținerea hibrizilor este unul dintre cele mai elocvente cazuri. Noi spunem că în acest caz, mutația este bună și controlată. Dacă este așa, eu ași putea pune o întrebare simplă, foarte simplă:  Ce se întâmplă atunci când mutația nu este bună și când aceasta scapă de sub control. Răspunsul este simplu, foarte simplu: Se va naște un monstru. Și ce se întâmplă mai departe dacă monstrul își câșigă și dreptul la existență. Rezultatul rezultatului va fi că monstrul va produce o monstruozitate. În contextul și în cazul la care mă voi referi în continuare, monstruozitatea se mai poate numi și dihonie. Iar dihonia este unul dintre cele mai rele lucruri care se pot întâmpla unei case, sau unei familii, iar unei familii de credință, cu atât mai rău.

Am primit zilele trecute o broșurică bleumarin cu un nume foarte incitatnt. Se dădea cam pe furiș, ceea ce mi-a atras și mai mult atenția. Cum am deschis-o am dat peste numele unui prieten mai de demult. Încercasem o serie de proiecte împreună, în anii aceia năucitori de dinainte și de după 1989. Mi-am adus aminte de „Proiect Sunlight”, de corul de tineret, de ideea unei reviste, de o serie întreagă de videocasete traduse, de ideea unei televiziuni și de altele. Pe atunci erau cele mai îndrăznețe planuri și acțiuni. Broșurica bleumarin părea a fi însă altceva, deși păstra încă vigoarea și curajul incisiv, dublate de un rafinament  și o ingeniozitate aparte. M-am apucat serios de treabă și am constat curând că prietenul meu rămăsese înțepenit pe la 1888.

În rondul meu săptămânal am trecut pe la întâlnirea de duminică a tinerilor din București. Mulți. Subiectul la ordinea zilei: căsătoria. O sală de la Belu plină ochi, și o mulțime de întrebări. Imensa majoritate a acestor întrebări ținteau aspectele periferice ale subiectului, mai ales cele pe care le-am putea considera eșecuri sau nerealizări. Sper că întreaga poveste cu căsătoria nu se reduce la motivele de divorț, sau dacă după o anumită vârstă, căsătoria mixtă este acceptabilă.

Hai să ne jucăm de-a mama și de-a tata, spuneam și probabil că încă se mai spune în copilărie. Era un joc plin de mister și naturalețe. Noi băieții zicem că mergem la serviciu să aducem bani și să facem cumpărături de la oraș, fetele rămâneau acasă pentru a face curat în cameră, pentru a găti și a pune flori în vază și să pună păpușile de cârpă la culcare. Noi băieții ziceam că ne întorceam de la oraș cu tot felul de surprize pentru fete și păpușile lor, apoi fetele puneau masa și ne culcam, ca mama și ca tata, bineînțeles.

Am să-i spun Sam, nu pentru că acesta îi este numele, ci pentru că neștiind cum îl cheamă, am ales un nume care-l poate desemna pe oricine. Experiența lui este destul de cunoscută și s-a vorbit despre ea aluziv in ultimele săptămâni, fără ca cineva să-i pronunțe numele adevărat. Am intrat în acest joc al anonimatului și nu m-am luptat să-i aflu numele, dar nu am putut trece nepăsător pe lângă elementul puternic de sublim care-i caracterizează trecerea. În urmă cu ceva vreme medicii i-au spus că mai are de trăit 2-3 săptămâni și că ei sunt neputincioși să intervină în calea iminentei treceri. Au ridicat compătimitori din umeri, i-au adresat cele mai frumoase cuvinte de compasiune și încurajare și au trecul la următorul pacient. Nu știu exact ce i-au spus oamenii aceea îmbrăcați în alb, sau verde, sau albastru, dar știu cum și-a făcut Sam socotelile.