Pe 2 octombrie se împlinesc 140 de ani de la nașterea lui Mahatma (Mohandas Karamehand) Gandhi. Cu această ocazie, președintele american Barack Obama a ținut să fie personal la festivitățile organizate în acest sens și a afirmat că personalitatea lui Gandhi a avut un impact semnificativ asupra poporului și asupra culturii americane. Ce să mai spună bieții indieni trăitori în patria mumă.

Au plecat rândunelele. S-au dus cocorii. Berzele și-au văzut de drum. Alte grupuri de pelerini înaripați s-au făcut nevăzuți. Un dor de ducă le-a întărit aripile. Neliniștea străbună a țărmului de sud le-a îndreptat ochii spre departe. Au scrutat zările. Și-au hotătât culoarul de zbor și s-au încredințat în paza norilor și a soarelui, a stelelor și a lunii. Nu le mai putea opri și reține nimic, nimic. Au rămas fără argumente împotrivitorii marii întoarceri. Și-au dat cu toții votul și au lăsat totul.

Am citit mai de mult acest titlu undeva. Era cartea lui Henri Nouwen: „The Wound Healer – Ministry in Contemporary Society.” (Vindecătorul Rănit: Un mod de a sluji în lumea de astăzi) Pe scurt, este vorba de a ne raporta la durerea celor din jur, căutându-i în propria noastră durere din suflet. O asemenea abordare ne conduce la un model proaspăt și creativ de a ne împlini misiunea și chemarea personală. Constat că ideea de vindecător rănit este mult mai răspăndită de cum îmi închipuiam.

A fost odată un telefon de la miezul nopții (midnight caller). Era un serial plin de fantezie și suspans cu destul de multe trimiteri la realități cu care ascultătorii se confruntau. Realizatorul devenea, de fiecare dată, un făt frumos gata să ajute pe oricine suna, cu un necaz, la emisiunea sa. Au mai fost alte nopți, nopți franceze, în urmă cu 12 ani. Descoperisem un post de radio la care un consilier sufletesc asculta ore în șir durerile și amintirile, gândurile și frământările enoriașilor nocturni. Era o adevărată lecție de counseling. Am scris cuvântul în engleză pentru că traducerile în limba română nu exprimă fidel sensul counseling-ului. Ara atâta empatie și grijă de cel mai înalt și cel mai frumos sens al cuvântului. Atunci mi s-a născut ideea și dorința de a sta de veghe, la telefon, la căpătâiul multor singuratici nocturni și a realiza emisiuni de radio pentru alinarea nelinistilor lor.

S-au cunoscut pe internet. El plecat la muncă în Spania, ea rămasă în țară să-și caute rostul. El maniac al internetului, ea zi și noapte cu ochii în calculator. Conectat, plăcut, intersat, îndrăgostit. Iubire alimentată de întâlniri zilnice virtuale. Viața într-o lume paralelă cu efecte secundare pe termen lung. Ea nu credea că se vor cunoaște vreodată fizic, concret, real, fără intermediul computerului.  El și-a luat inima în dinți și a bătut într-o zi, cu bagajele în mână, la ușa ei. Au rămas o clipă nemișcați în prag, apoi s-au aruncat unul în brațele celuilalt, și așa îmbrățișați s-au abandonat pradă pasiunii și imaginației alimentate de relația virtuală. Romeo și Julieta în stil neo mioritic. O lună de miere roz cu irizații trandafirii și reflexii afodisi-paradisiece. Despărțire cu durere și lacrimi mari, mari, din toată inima.

Și uite așa am ajuns la 1 septembrie. Încet, încet trece și vara, oricât ar fi fost de fierbinte și de insistentă, se duce. Castanul de la fereastra mea este tot mai plecat. Frunzele sale încep să prindă căruntețea specifică trecerii, iar vârful crengilor se lasă tot mai jos sub o apăsare binecuvântată. Smerenia sa este motivată de poverile toamnei pe care le poartă cu demnitate. Cu aceeași demnitate cu care își afirma voalul de nuntă al florilor din primăvară, pomul acesta se îndoaie sub apăsarea binecuvântată a castanelor. Nu știu de ce aceste fructe nu sunt comestibile. Există însă pe undeva păduri de castani cu fructe care se mănâncă, dar castanul de la fereastra mea, nu este din această categorie. Și totuși, castanul meu se poartă admirabil sub mângâierea tandră a toamnei încă foarte tinere.