Pentru oricine citeşte volumul al doilea al Moromeţilor, anul publicării lui se înfăţişează ca un fapt neverosimil. Cum a putut să apară, în chiar miezul epocii comuniste (1967), o frescă atât de realistă privind instaurarea, la noi, a regimului bolşevic? Parcurgând cartea, ai mereu impresia că Marin Preda face un joc secund, pentru ca, în finalul (care nu mai vine!), să întoarcă dramatic naraţiunea în favoarea ideologiei comuniste. Însă expectaţiunea e frustrată, autorul încăpăţânându-se până la sfârşit să vadă în noul regim instaurat o plagă, care cuprinde ţara, precum îmbrăţişarea devoratoare a unei invazii de lăcuste. Astfel că finalul se întoarce spre omul prin excelenţă al romanului, ţăranul Ilie Moromete din satul Siliştea-Gumeşti, care se stinge ca o lumânare, rămasă fără oxigenul necesar combustiei.
Aşa cum se întâmplă în literatura de calitate, personajele lui Marin Preda nu sunt individuaţii insondabile, ci figuri încărcate de simbol. Asta nu înseamnă că retorica trece înaintea epicului sau că n-ai mereu impresia tangibilităţii oamenilor zugrăviţi în Moromeţii. Însă, cu precădere în volumul al doilea, nota de vitalitate, cu spontaneitatea, zgomotul şi incongruenţele specifice, lasă locul unui orizont de aşteptare fatalist, în care ceea ce trebuie să vină, vine fără putinţa de a fi evitat, context în care personajele asumă într-o măsură mai mare simbolul. Vechiul primar interbelic, Aristide, devine tipul politicianului liberal şi, prin extensie, simbolul interbelic prin excelenţă. Este un chiabur inteligent, care ştie să-şi urmărească interesele proprii. Are crâşmă, are moară (unde fiul său mai trage lumea pe sfoară la făină), are relaţii şi are bani. Universul pe care-l simbolizează nu e optim, însă e viabil. Aristide e un om de înţeles; deşi Ţugurlan i-a denunţat furtişagul de la moară, deşi a ajuns să-l lovească pe fiul său şi chiar pe el însuşi, Aristide intervine pentru el pe la tribunal pentru a primi pedeapsa legală minimă. În opoziţie cu Aristide, în ambele sensuri valorice, sunt plasaţi Moromete, pe de o parte, şi nomenclaturiştii comunişti, pe de alta. În primul caz, Moromete reprezintă gândirea liberală, nealterată de exerciţiul puterii care corupe, aşa după cum iese ea din maternitatea mentală a unui ţăran isteţ, dotat cu un umor inteligent şi cu filosofica însuşire de a se mira. În cealaltă parte, se înghesuie o seamă de figuri noi, care, dacă nu sunt venetici în sat, sunt oricum oameni înstrăinaţi de el. Zdroncan simbolizează birocratul insipid, Bilă, pe cameleonul jalnic, obsedat de parvenire (tipul acesta uman este foarte interesant, nefiind suficient de dotat pentru a-şi însuşi la propriu autoritatea, este fascinat de ea şi gravitează în jurul ei; când se părea că legionarii sunt mai tari, a ridicat bâta împotriva activistului PCR Niculaie Moromete, când situaţia s-a schimbat, s-a grăbit să devină „tovarăşul Bilă”; deşi fără vreo funcţie precisă, îi însoţeşte peste tot pe oficialii regimului, îmbrăcat cu un halat în buzunarul căruia îşi vâră, la vedere, câteva creioane, pentru a crea iluzia unei autorităţi administrative), Ţugurlan e justiţiarul idealist (care se opune, eroic, atât împilării de la moara lui Aristide, cât şi, mai târziu, colectivizării forţate, în faţa căreia însă până şi spiritul său revoltat va trebui să se încline), Gheorghe şi Valache sunt inadaptaţii care vor plăti cu viaţa inaderenţa lor la noile realităţi sociale (toţi sătenii, şi mai cu seamă prietenii lui Moromete, rămân în afara regimului, opoziţia lor, a celor din urmă, luând forma unor colocvii în pridvorul casei Moromeţilor). În fine, ajungem la figurile cele mai monstruoase şi, în acelaşi timp, cele mai reprezentative ale noului regim – Isosică şi Vasile al Moaşei din Cotoceşti. Primul este o eminenţă cenuşie, un ins abil, cu veritabile calităţi de securist şi de manipulator social. Introducerea lui în roman dă măsura putreziciunii aparatului de partid. Prin lipsa lui de scrupule şi prin versatilitatea cu care se mişcă printre evenimente şi le întoarce în favoarea sa, Isosică aduce întrucâtva cu sinistrul Piotr Verhovenski, din Demonii lui Dostoievski. Cu deosebirea că Marin Preda îi creionează caracterul infernal doar ca potenţialitate, îl sugerează, mai degrabă decât îl împinge la fapte. Isosică stă de vorbă cu Moromete, afişează până la un punct o sinceritate dezarmantă, deşi potenţialitatea infernală a caracterului său nu-i poate scăpa unui observator atât de fin precum este Ilie Moromete. Celălalt monstru roşu, Vasile al Moaşei, are alte trăsături. Rudă săracă a fratelui lui Aristide, Năstase, creşte dispreţuit de verii săi şi asistă nepuntincios cum cel mai mare dintre aceştia îi loveşte soţia chiar în casa lui. Acest fundal biografic, menit să ne trezească simpatia, devine „originea sănătoasă”, pe care se va clădi viitorul său politic. Cu flerul lui securistic, Isosică e singurul care îi întrevede succesul, motiv pentru care îl trădează pe Plotoagă, păstrându-şi rolul de eminenţă cenuşie şi sub noul şef. Acest om „umilit şi obidit” – care în alte vremuri i-ar fi stârnit simpatia unui Gogol sau Dickens -, îşi începe mandatul de preşedinte al satului prin maltratarea bătrânului său unchi şi a verilor săi, pe care îi trimite la ani grei de temniţă (motivele fiind politice, desigur, „neplata impozitelor la stat”). Apoi se face artizanul colectivizării silite a satului. Cum fusese sărac şi n-a avut pământ, Vasile al Moaşei n-are nici o înţelegere pentru legătura aproape mistică a ţăranului cu pământul său. În aceste împrejurări, timpul devine circular pentru ţăranul român. După ce a ieşit din şerbie, după veacuri de aşteptare, după ce, prin reforma agrară a regelui Ferdinand primise un lot propriu de pământ, ei bine, la nici trei decenii distanţă, istoria închidea iarăşi cu brutalitate paranteza iluziei de libertate, reducându-l la statutul de „lucrător agricol” pe tarlaua statului. Adică, era din nou şerb, obligat să trudească pe un ogor care-i redevine străin. Progresul istoric este parodiat în Moromeţii de curioasa transformare a satului. Dacă pe vremuri islazul era plin de cai, o dată cu colectivizarea, caii au dispărut fiind înlocuiţi de măgari. Aceştia din urmă, prin capriciul administraţiei, nu fuseseră incluşi în cadrul bunurilor expropriabile.
Moartea lui Moromete pierde caracterul particular al dispariţiei unui om, capătând dimensiunile decesului umanităţii înseşi. „Realismul comunist”, cu grotesca sa inapetenţă pentru umor, se instalase. Frământările lui Moromete dau glas angoaselor umanităţii însăşi, confruntate cu aerul irespirabil al regimului totalitar :
„Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el!... Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem. Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că, mai degrabă, tu ar trebui să dispari, nu eu?... Aşa că vezi, reluă apoi Moromete, în glas cu o admiraţie de sine neacoperită, eu te las pe tine să trăieşti... dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta... şi ce-o să mănânci, mă, Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule? exclamă Moromete, apăsând cu un fel de milă nesfârşită, aproape părintească pe ultimul cuvânt, contemplând parcă cu jale mizeria mintală a acelui Bâznae care îi spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervată în viitor ţăranilor... Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă - că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu; toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat - dar pe tine să te vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci şi să le dai să mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în grajd, dar ce le spui!? Ce-i înveţi, fiindcă un copil chiar dacă nu-i intră lui în cap cât e mic, când se face mare îşi aduce aminte... Fiindcă degeaba o să le spui tu vorbe, c-o fi, c-o păţi, că mai deştept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vază ca nu eşti nici deştept şi nici n-ai ce să le spui şi or să ajungă de capul lor şi or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. Or să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni...”
Sertorius - Majesty.ro
