Probabil că puţine consultări populare s-au desfăşurat în condiţii mai improprii. Guvernul, care are o obligaţie legală în acest sens, nu a procedat la o informare privind cele două variante între care cetăţeanul este chemat să se pronunţe. În ceea ce priveşte dezbaterea din spaţiul public, ea a fost cu totul confiscată de alte teme (alegerile prezidenţiale, odiseea votării unui nou cabinet guvernamental, imprecaţiile politicianiste de tot soiul şi de tot odorul, etc).
Mai întâi de toate, trebuie văzute aspectele formale ale referendumului. Există mai multe probleme de această natură în privinţa referendumului din 22 noiembrie. În primul rând, litera Constituţiei, ca să nu mai vorbim de spiritul ei, nu a fost respectată. Articolul 90 din Constituţie, cel care reglementează prerogativa prezidenţială de a convoca consultări populare, spune următoarele : „Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional”. Prin urmare, în lumina Constituţiei, dreptul de a consulta poporul nu este un privilegiu discreţionar al instituţiei prezidenţiale, el este mediat de consultarea organului legislativ. În cazul în care preşedintele urmăreşte o modificare a Constituţiei (trecerea la un parlament unicameral este o modificare a Constituţiei), i se deschide în faţă o altă procedură decât referendumul. Iniţierea propunerii de modificare a Constituţiei, la solicitarea Guvernului, de către preşedinte (art. 150.1), votarea ei de către Parlament cu o majoritate de două treimi din numărul senatorilor şi deputaţilor (art. 151.1-2) şi abia în final, remiterea ei spre decizie ultimă către popor, prin referendum (art. 151.3).
Din felul cum regulează acest aspect Constituţia în vigoare, se vede limpede că în nici o situaţie Parlamentul nu poate fi eludat printr-un apel direct la popor. Legitimitatea acestei prevederi constituţionale se poate discuta, nu însă şi legalitatea ei. Cum preşedintele României are obligaţia definitorie de a „veghea la respectarea Constituţiei” (art. 80.2) şi jură în mod solemn şi public „să respecte Constituţia” (art. 82.2), decurge cu necesitate că gestul preşedintelui Băsescu de a convoca un referendum privind modificarea Constituţiei, fără aprobarea Parlamentului, reprezintă o încălcare patentă a obligaţiilor sale constituţionale.
Pe lângă aceasta, mai există un detaliu formal care prezintă probleme, anume acela că referendumul convocat de către preşedintele în exerciţiu a fost plasat în cadrul aceluiaşi scrutin cu alegerile prezidenţiale, în care preşedintele are calitatea de candidat. Mai multe asociaţii civice, între ele Pro-Democraţia, au denunţat joncţiunea celor două consultări populare ca fiind o încălcare gravă a regulilor democratice, prin care preşedintele Băsescu îşi creează, incorect, un avantaj în alegeri. În apărarea sa, dl Băsescu poate invoca un principiu de drept, care spune că legea permite tot ceea ce nu interzice în chip expres. Cum nu există niciunde o prevedere legală care să interzică împreunarea alegerilor prezidenţiale cu un referendum, atunci se poate spune că afacerea este curată din punct de vedere legal. Cu toate acestea însă, obiecţiunea ridicată de asociaţiile civice rămâne în picioare din cauza unui alt principiu de drept, care cere ca legea să fie interpretată cu bunăcredinţă. Iar în lumina acestui din urmă principiu, cred că se poate învedera cu uşurinţă reacredinţa din spatele măsurii de convocare a referendumului din 22 noiembrie. Există două argumente în acest sens : (1) dl preşedinte putea convoca referendumul în oricare alt moment în timpul mandatului său, dacă realmente ar fi dorit acest lucru şi (2) referendumul din 22 noiembrie este cu totul lipsit de consecinţe practice (Parlamentul bicameral îşi va continua mandatul până în 2012, indiferent de varianta spre care se va decanta majoritatea în cadrul acestei consultări populare; cum de fapt nu a fost iniţiată procedura de modificare a Constituţiei, valoarea legală a referendumului este nulă). Prin urmare, obstinaţia dlui Băsescu de a convoca acest referendum pe 22 noiembrie nu lasă loc decât unei singure concluzii : nu reformarea statului este avută în vedere, ci sporirea şanselor electorale proprii, utilizând legea în interes propriu.
Să vedem acum în ce fel se prezintă pe fond referendumul din 22 noiembrie. Dacă privim la inconsistenţa legislativă a României, la faptul că se manifestă o prolixitate normativă, dată de legi care se abrogă între ele, uneori la distanţă de doar câteva luni!, la sentimentul cetăţenilor că nu sunt reprezentaţi de către cei ce populează aula Parlamentului, la indolenţa tradiţională a parlamentarilor, la aspectul fanariot al alegerii acestora – cu o sumă de bani importantă, dată pentru a ajunge în Parlament, sumă care trebuie apoi recuperată şi, de ce nu, depăşită pe durata mandatului -, la dificultăţile materiale ale populaţiei, incrementate de contextul crizei mondiale, ei bine, dacă privim la aceste aspecte şi la altele asemenea lor, este lesne de prevăzut cam ce răspuns ar putea primi întrebarea care face obiectul referendumului din 22 noiembrie. Însă chestiunea este greşit pusă în aceşti termeni. Alegerea între un parlament bi sau unicameral n-ar trebui tranşată, sentimental, pe baza acestor criterii. Căci, dacă ar fi să decidem ceva în temeiul acestora, atunci cea mai proprie elecţiune ar fi aceea între a mai avea un parlament şi a nu-l mai avea deloc. 471 de inşi consumă în mod inutil banul contribuabilului? Dar cu ce s-ar schimba situaţia, din punct de vedere calitativ, dacă ar fi 300, în loc de 471? În acest orizont de gândire, soluţia optimă ar fi reducerea numărului la zero. Însă am mai putea avea democraţie fără parlament? În chip evident, nu.
Din perspectivă materială, diferenţa de 171 de parlamentari nu pricinuieşte o împovărare semnificativă a bugetului de stat. Cheltuielile Administraţiei Prezidenţiale, de exemplu, sunt echivalente cantitativ cu cele ale Senatului, însă asta nu ar îndritui un referendum pentru suprimarea instituţiei prezidenţiale.
Ce rost au două camere parlamentare, pentru serviciul pe care îl poate acoperi la fel de bine şi una singură? Cu atât mai mult cu cât, cu unele excepţii, formulate de articolul 75.1 din Constituţie, atribuţiile camerelor coincid. Se invocă, împotriva parlamentului bicameral, faptul, înfăţişat ca negativ, că procedura de legiferare este îngreunată, motiv pentru care se întârzie mereu adoptatea unor legi „vitale”. În ceea ce mă priveşte, găsesc că argumentul acesta pledează de fapt pentru menţinerea bicameralităţii. Una din problemele societăţii noastre post-decembriste, libere, dar cam defecte, este, aşa cum spuneam la început, prolixitatea normativă, precipitarea de a adopta legi, înainte de a avea ştiinţa, aşezată şi cu oarecare expectaţiuni de stabilitate, a modului cum trebuie să arate acestea. Haosul legislativ, atât de nociv pentru cetăţean şi pentru societate, în ansamblul ei, nu este generat de un vid normativ, ci, dimpotrivă, de o aglutinare exasperantă şi difuză de legi, HG-uri, OUG-uri, etc. În acest context, ar fi de salutat o îngreunare a actului legislativ – legea, să nu uităm, nu este o prognoză meteo, pe care să o schimbi la fiecare 5 zile! -, adoptarea unei proceduri care să garanteze consultarea cât mai temeinică a societăţii în privinţa plăsmuirii normelor pe care aceasta va fi ţinută să le respecte în evoluţia sa. Tendinţa autoritaristă nu a dispărut din societatea noastră, o dată cu căderea regimului Ceauşescu. Meteahna cronică a guvernelor post-decembriste de a apela abuziv la ordonanţe de urgenţă şi, mai nou, figura prezidenţială a dlui Băsescu, cu stilul ei autocratic, sunt reflexe ale respectivei tendinţe. Ar fi poate vremea să învăţăm din experienţă şi să optăm pentru forme de conducere mai deliberative, care să mărească gradul de democratizare al ţării. Să adoptăm mai greu, însă mai bine şi mai durabil, legile şi actele normative. Pe această cale, membrii societăţii ar putea cunoaşte şi respecta mai bine legile, investitorii străini ar avea mai multă încredere în stabilitatea noastră legislativă, şi România, în ansamblul ei, ar mai pierde din imaginea febrilă şi bezmetică, pe care, prin atâtea experienţe nefericite, şi-a construit-o.
În favoarea bicameralităţii, mai pledează încă două argumente, ambele de factură istorică, unul futurist şi altul preterist. Cel futurist ne atrage atenţia că reducerea în acest moment a Parlamentului la o singură cameră este inutilă, întrucât avem deja acordată, în cadrul Uniunii Europene, o nouă împărţire teritorial-administrativă pe regiuni, la care se va proceda peste doar câţiva ani. Noile regiuni vor trebui să aibă o reprezentare parlamentară, ceea ce ne va determina să revenim oricum la un legislativ bicameral. Argumentul preterist ne înfăţişează faptul că în toată istoria noastră parlamentară, de la 1866 încoace, am avut mereu un parlament cu două camere. Cu o singură, notabilă, excepţie, deloc onorantă pentru iniţiativa dlui Băsescu – regimul comunist, impus de Armata Roşie, a înlocuit Parlamentul bicameral cu un organ legislativ monocameral, numit Marea Adunare Naţională.
În fine, în ceea ce mă priveşte, aş mai decela şi un alt inconvenient al parlamentului unicameral de 300 de deputaţi. Date fiind cutumele ignobile ale politicii noastre post-decembriste (şantaje, cumpărări de parlamentari, cameleonism politic, etc), un asemenea parlament s-ar deschide mai mult către autoritarismul executivului (preşedinte sau premier), căci, în cazul lui, o mână-forte ar avea nevoie să controleze doar 151 de oameni, fără alte complicaţii privind procedurile de mediere între cele două camere ale parlamentului.
Sertorius - Majesty.ro
