Probabil că Jung nu a circulat niciodată cu troleibuzul... Altfel nu s-ar putea explica faptul că din cartea sa, Tipuri psihologice, lipseşte categoria şoferilor de troleibuz. Nu trebuie să faci studii aprofundate în materie, nu trebuie să îţi toceşti coatele prin universităţi pentru a te convinge, de îndată şi pentru restul zilelor, de existenţa acestui tip uman neobişnuit. Nu trebuie decât să ai curajul de a urca în autovehiculul electric de la care îşi trage numele.
În concepţia transportului public modern, figura driver-ului trebuie prin excelenţă să fie banală, să se identifice cât mai mult cu un mecanism care funcţionează precis şi impersonal. O călătorie reuşită este aceea în care n-ai simţit nici un moment nevoia să te gândeşti la cel ce conduce vehiculul. Dacă acest lucru o fi posibil în cazul altor mijloace de transport, în mod hotărât nu-şi întâlneşte valabilitatea şi pentru troleibuz (am în vedere, desigur, troleibuzul românesc!).
Un şofer de troleibuz când vede la orizont un semafor în roşu, departe de a domoli viteza vehiculului, se imaginează în postura de pilot de Formula 1 la startul în cursă şi execută o accelerare nervoasă. După câteva secunde însă, când troleibuzul se precipită ca un apucat înainte, îşi aminteşte brusc că încă mai este obligatorie respectarea semaforului şi calcă frână până la fund, prilejuindu-şi cu această ocazie un nou deliciu, acela de a frâna, profesionist, la milimetru. Imaginaţi-vă consecinţele manevrei asupra pasagerilor, mai ales la ore matinale în care lumea cultivă speranţa ingenuă că şi-ar mai putea continua letargia somnolentă şi pe parcursul călătoriei până la locul de muncă.
Alteori, manifestă manii. Mai ales atunci când vede în faţa lui un conducător auto care respectă capitolul „Conducerea auto preventivă” din manualul de instruire al aspirantului la deţinerea permisului de conducere auto. Dacă acela reduce precaut viteza într-o intersecţie sau în apropierea unei treceri de pietoni, troleibuzul tresare ofensat şi se repede supărat până în bara din spate a autoturismului în cauză. După care urmează câteva zvâcniri şi frânări scurte care îi transmit şoferului autoturismului mesajul inechivoc că şoseaua nu e decât pentru profesionişti. Dacă se întâmplă ca prudentul să fie vreo doamnă, eventual blondă, se poate conta aproape sigur şi pe un semnal sonor concludent.
Cu toţii ne mirăm de abilităţile unui Senna, Schumacher sau Fernando Alonso. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă, printr-un accident uşor de imaginat al soartei, drumul acestora spre volanul monopostului de F1 ar fi fost deturnat? Ce carieră ar fi urmat ei atunci? Eu cred că s-ar fi făcut şoferi de troleibuz în România. De altfel, în şoferii de troleibuz se simte un Senna ratat. Iar dacă până acum tonul nostru a pendulat undeva între surprindere şi indignare, trebuie să facem un efort de obiectivitate şi să recunoaştem că şoferii de troleibuz au merite care îi disting în peisaj. Sunt duşmanii declaraţi ai monotoniei, au o personalitate foarte bine conturată şi, eventual pentru cineva situat la o distanţă prudentă, ei pot părea a conferi oraşului o pată de culoare, de pitoresc.
Care este însă părerea călătorilor? Cum am studiat-o nemijlocit, v-o pot spune. De cum urcă, socotind probabil că circulă într-un banal autobuz, dumnealor au o expresie visătoare, niţel plictisită, ca oamenii care se pregătesc să depăşească nişte momente „moarte” din existenţa cotidiană, momente în care, prin definiţie, nu se întâmplă niciodată nimic. Din clipa în care se închid uşile însă, începe o aventură palpitantă. Dacă este dimineaţă, până şi cei mai învederaţi somnoroşi realizează repede că nu mai au nevoie de cafea. Cei ce nu au avut prezenţa de spirit să se agaţe de barele de sprijin, ca şi cei care au făcut acest lucru în chip superficial, se vor rostogoli, într-o formă sau alta, dintr-un capăt al altuia al troleibuzului. În primă instanţă, ei încă mai cred că e vorba de o eroare pasageră şi după ce se recompun, cu o expresie furioasă pe chip, dau să se adreseze şoferului cu ce le vine în acel moment la gură. O nouă fatală greşeală de apreciere din partea lor, căci după o nouă rundă de tumbe, mai mult sau mai puţin artistice, vor înţelege că trebuie să renunţe, cel puţin pe moment, la injuriile legitime pentru a se pune în siguranţă. Aerul visător şi plictisit de la început e de negăsit acum pe chipurile lor încrâncenate, mâinile se agaţă febril de tot ceea ce promite oarecare stabilitate, iar ochii măriţi în orbite privesc cu îngrijorare. Nimeni nu poate anticipa dacă şi cum se va încheia călătoria. O dată ajunşi din nou pe solul ferm, după ce au făcut cea mai inteligentă mişcare în staţie (să coboare), călătorii se împart în două categorii. Cei mai mulţi vor fi prea ocupaţi să dea slavă Cerului că au scăpat cu viaţă sau să se readapteze la absenţa tangajului pentru a se mai adresa cu mulţumirile corespunzătoare şoferului. Dacă acesta din urmă însă zăboveşte stupid la semaforul din apropiere şi nu execută manevra lui preferată, plecatul în trombă, cei mai înverşunaţi dintre călători (îndeobşte cei care îşi rezolvă scurt recunoştinţa mistico-religioasă) şi-ar mai putea oferi palida satisfacţie de a-i zări pentru o clipă chipul şi de a i se adresa prin geam. În replică vor întâlni doar expresia afectată pe care dl preşedinte Bush Jr. a făcut-o clasică de pe vremea conferinţelor de presă în care domnia sa vorbea despre eliberarea poporului irakian, iar ziariştii îi povesteau despre victimele colaterale.
Dezinvoltura acestor, în fond, slujbaşi ai municipalităţii, m-a făcut să mă gândesc la o teorie a conspiraţiei. Nu cumva primăria şi-a propus să crească eficienţa muncii în oraş cu ajutorul... troleibuzului? E lesne de presupus că cineva care s-a deplasat cu acest mijloc de transport la serviciu nu mai are nevoie de nici un stimulent adiţional pentru a se deştepta. Cum însă orice lucru bun se transformă în ceva rău doar printr-o dozare diferită, mă întreb dacă nu cumva experienţa fiind prea solicitantă, efectele nu vor cele contrare.
Acum, când văd pe cineva că alege să se urce într-un troleibuz, îl privesc cu curiozitate. Dacă e un om tânăr, cu siguranţă face parte dintre amatorii de senzaţii tari, dintre aceia care aleg cele mai primejdioase tiribombe în parcurile de distracţii şi dintre cei care, în alte vremuri, călătoreau doar pe scară. Dacă omul e mai în vârstă, mă gândesc că troleibuzul mai rezolvă o mare şi veche problemă a umanităţii, aceea a suicidului. Să te sinucizi poate fi o întreprindere destul de anevoioasă uneori. Dacă dai drumul la gaz, se poate întâmpla (adică, e aproape sigur!) ca geamurile locuinţei să nu fie etanşe şi rezultatul să nu fie decât o umflătură la... factura aferentă. Dacă te spânzuri, s-ar putea să nu te ţină frânghia (cred că în interes umanitar, frânghiile nu mai au rezistenţa de altădată), iar, dacă, în fine, îţi cumperi un pistol, se poate întâmpla să nu ia foc. Toate aceste mijloace clasice, dezbătute şi blamate de sinucigaşii de profesie din toate timpurile, sunt poate dramatice, însă au un grad scăzut de eficienţă. O călătorie cu troleibuzul pierde mult la capitolul teatral, suicidul putând fi foarte uşor confundat cu un banal accident, însă se numără în schimb printre cele mai sigure mijloace de sinucidere. Nu ai decât să te urci în el şi să închizi ochii. Restul vine de la sine...
Cu toate că mi-e greu, trebuie totuşi, dintr-o deontologie a relatării, să privesc pentru o clipă situaţia şi din perspectiva eroilor acestor rânduri. Vă imaginaţi ce înseamnă să fii şofer de troleibuz? Această categorie socio-profesională este pradă unui proces intolerabil de dezumanizare. Acestor oameni pur şi simplu li se pretinde, în fişa postului, să se convertească în nişte mecanisme automate, golite de ingeniozităţi, umori sau idei fixe. Prin comparaţie, şoferii de autobuze, „rudele” cele mai apropiate troleibusiştilor, măcar pot să mai schimbe din când în când banda de mers sau chiar să-şi permită obnubilări şi să mai exploreze şi alte zone ale oraşului, decât cele pe care sunt obligaţi să le tranziteze. Vatmanii de tramvai (pe acolo pe unde „selecţia” darwiniană le-a mai îngăduit supravieţuirea profesională), deşi poate încă mai legaţi de o „partitură” impusă, au totuşi avantajul că, atunci când au o avarie, spectacolul pe care-l pun în scenă e incomparabil mai dramatic (căci, pentru reluarea traficului, este nevoie de inevitabila tractare a tramvaiului avariat până la cea mai apropiată bifurcaţie cu o „linie moartă”). În schimb, la avarierea unui troleibuz, nu se agită nimeni, i se deconectează „antenele” de la sursa aeriană de curent şi imediat celelalte troleibuze tranzitează voios zona, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi amintesc că lipsa asta de dramatism, care însoţeşte viaţa unui şofer de troleibuz, era eludată pe vremea copilăriei mele într-un mod cât se poate de ingenios. Într-un sens giratoriu care survenea după o pantă accentuată, troleibuzul, care cobora vijelios, era menţinut la justa viteză ca nici să nu se răstoarne, dar nici să treacă prin sensul giratoriu fără să-i salte „antenele” de pe firele de deasupra. Urma un întreg show, când mai nervos, când mai sprinţar, în care conductorul troleibuzului în sfârşit se simţea şi el din nou un om, şi încă unul important. Traficul se bloca în acel punct nevralgic al oraşului, ambuteiajul procurându-i eroului nostru un public atent pentru gesturile sale tacticoase, neumbrite de nici o urmă de precipitare. La început, toată lumea a crezut că necazul cotidian din acel sens giratoriu provenea de la o proiectare eronată a circuitului de alimentare, până când un şofer de troleibuz, cu totul nedemn de statutul său profesional, a coborât panta mai molcom şi a negociat fără nici o avarie sensul giratoriu.
În concluzie, cum Jung n-a călătorit cu troleibuzul, psihologia a fost privată de o tipologie ireductibilă, iar bieţii conductori de troleibuz au fost înghesuiţi în categoria improprie de „şoferi de autobuz”, improprietate pe care domniile lor, desigur, se nevoiesc să o corijeze cum pot...
Sertorius - Majesty.ro
