Există mai multe puncte în care nu vă pot urma, onorate maestre, în expunerea dvs de motive legate de raportul dintre credinţă şi raţiune. Mă văd oarecum în încurcătură dacă să le expun pe toate într-o singură postare, riscând să solicit prea mult dialogul şi pe cititori, sau să le distribui defalcat, în mai multe interpelări. Cred că mă voi decanta pentru cea de-a doua variantă, cu permisiunea dvs.
Înainte de toate, vreau să apreciez efortul dvs sistematic de a căuta şi găsi o temelie solidă pentru raportul care vă interesează.Tema este interesantă şi are deja o istorie bogată în spate. De la medievali, care lansau dictonul “credo ut intelligam” (cred pentru ca să înţeleg), şi până la moderni, care inversau lucrurile, spunând “intelligo ut credam” (înţeleg pentru ca să cred), spectrul raportului a trecut prin toate nuanţele intermediare. De la radicalul “credo quia absurdum” (cred pentru că este absurd) şi până la tezele pozitiviştilor, care refuzau credinţei religioase orice fundament raţional, raportul credinţă-raţiune se deschide unui câmp amplu de perspective.
Am să încep cu problema “raţiunii autonome”. Sintagma, care trimite la enciclopediştii francezi, cu rădăcini în metodele de aflare a adevărului, acele “Regulae”, ale lui Descartes, a rămas în istorie cu un iz impertinent, care irită şi astăzi nasul unui credincios practicant. Oricât am aprecia unele detalii ale operei lui Voltaire, în măsura în care suntem credincioşi, ne vom simţi mai mult sau mai puţin alienaţi pe teritoriul gândirii lui. Ce vrea să spună însă această sintagmă? Faptul că raţiunea are propriile ei legi, pe de o parte, şi că se reclamă dintr-un segment al realului, anume inteligibilul, segment care îşi afirmă, definitoriu, independenţa. Sau, poate mai exact, suveranitatea. Orice subiect gânditor, în procesul gândirii, instituie realitatea. În acest punct, s-a ridicat obiecţiunea, preluată şi de dvs, potrivit căreia raţionalismul ar opera o impostură, substituindu-se lui Dumnezeu.
Este însă pertinentă o asemenea acuză? Dvs aţi motivat-o prin aceea că raţionalismul a eşuat (“prăbuşirea gândirii autonome”) în întreprinderea de a construi un sistem definitiv al raţiunii. Aici lucrurile sunt discutabile, însă din motive de claritate a discursului, am să trec peste acest aspect. Mă rezum la pretenţia din spatele acuzei potrivit căreia raţionalismul I se substituie, fraudulos, lui Dumnezeu.
Eu consider ca neîntemeiată această acuzaţie şi am să vă spun de ce. Subiectul gânditor are o structură ontologică, care îl face conştient de o anumită suveranitate a sa în raport cu realitatea (despre care făceam vorbire la începutul acestui text). El nu poate institui ca inteligibil decât ceea ce instanţa sa raţională validează ca atare. În acest sens, viaţa omului se înfăţişează, din leagăn şi până în mormânt, ca o continuă epifanie a realului, real care se converteşte în inteligibil în contururi tot mai largi. A spune că poziţia aceasta de validare I-ar aparţine de drept lui Dumnezeu reprezintă o mistificare a modului în care Dumnezeu Însuşi ne-a creat, după chipul şi asemănarea Sa, nu doar ca agenţi morali autonomi, ci şi ca agenţi cognitiv autonomi. Dumnezeu stabileşte cu noi o relaţie de persuasiune, iar nu una de constrângere sau determinare mecanică.
Care este alternativa, în opinia dvs corectă, pe care o propuneţi? Nu văd alta decât aceea ca Dumnezeu să gândească în locul nostru. Încerc serioase dificultăţi în a înţelege cum s-ar transpune în plan concret o asemenea paradigmă. Îmi imaginez o mânăstire, populată de un stareţ şi de o mulţime de novici. Novicii renunţă la statutul lor de agenţi morali şi cognitivi şi ascultă orbeşte decretele stareţului. Spun “orbeşte” la modul cel mai propriu, indicând o ascultare în care circuitul interior firesc, de validare personală a unui conţinut moral sau cognitiv, este eludat. E unicul mod în care reuşesc să-mi imaginez practic paradigma în care Dumnezeu gândeşte în locul meu.
Sertorius - Majesty.ro
