Majesty

Din nefericire, viaţa noastră interioară, ca oameni păcătoşi, este construită pe o matematică a discontinuum-ului. În adevăr, nu putem fi lucizi, nu putem trăi plenar decât în anumite momente de graţie, niciodată în intervaluri.
Într-un pasaj celebru din Idiotul, Dostoievski povesteşte, autobiografic, despre un condamnat la moarte care este condus la eşafod. Conştiinţa faptului ineludabil al morţii apropiate îi crează o stare de spirit neobişnuită. Timpul, care altădată curgea precipitat, neîngăduindu-i răgazul de a-l infuza cu sens, deodată a devenit răbdător, docil, greu. Mintea, parcă ieşită dintr-o lungă obnubilare, calculează rece şi precis.

Ultimele minute de viaţă sunt trăite într-o bogăţie interioară copleşitoare, fiind mai încăpătoare şi mai generoase cu el decât fuseseră ani întregi din viaţa irosită nesăbuit mai înainte. Are răgaz să-şi revadă întreaga existenţă, trecându-i caleidoscopic pe dinainte. Are chiar vreme să contemple mulţimea de spectatori, strânşi să vadă execuţia lui, cu o detaşare şi cu o acurateţe a detaliului, care-l uimeşte în cel mai înalt grad şi pe care niciodată înainte nu şi-ar fi bănuit-o. Se uită lung la tot ce-l înconjoară, covârşit să descopere tocmai acum, când e prea târziu, nesfârşita bogăţie a vieţii şi, secvent, preţul ei incomensurabil. Ohh, de-ar putea pune între paranteze existenţa asta, aflată într-o ineluctabilă bancrută, şi să reia totul de la început! Cum ar şti el atunci să trăiască aşa, parcimonios, fiecare clipă!...
Continuându-şi povestea, romancierul rus relatează că omul nostru are şansa ca pedeapsa capitală să-i fie comutată, decizia salvatoare parvenindu-i în ultimul moment, pe eşafod. Însă a fost în stare această traumă teribilă să-l transforme în chipul în care îşi propusese atunci, când era sigur că nu mai avea de trăit decât câteva minute?
„ - Ei bine, ce-a făcut el pe urmă cu această bogăţie a lui? A trăit calculând fiecare clipă?
A, nu; mi-a spus-o chiar el – căci l-am întrebat şi despre asta – şi mi-a mărturisit că nu trăise deloc în felul acesta, ci dimpotrivă, irosise fără rost multe, multe minute”.
Ar fi fost oare posibilă o asemenea metanoia?...
În orizontul gândirii creştine, suntem învăţaţi că trebuie să „murim” pentru păcat     şi să înviem, împreună cu Christos, la viaţa Sa, plină şi neprihănită. Pe de altă parte însă, recunoaştem, dacă nu imposibilitatea miracolului, atunci măcar legitimitatea recursului la paleative. Introducem, pe această cale, noţiunea de „accident”. „Neprihănitul de şapte ori cade şi de şapte ori se ridică”, etc.
Teologia noastră ridică, în acest punct, probleme insolubile. În plan soteorologic, cum poate fi mântuit cel ce rămâne, mai mult sau mai puţin, mânjit? Ce sens mai are mântuirea, dacă se prezintă ca un itinerariu asimptotic către perfecţiune? Faptul că ne îndreptăm către nu trebuie să ne facă să uităm că descriem, funciar, o mişcare asimptotică în orizontul neprihănirii. În plan matematic, de câte puncte este nevoie ca să creezi un interval? Aparent, doar de două, care devin capetele intervalului. Decriptând, metanoia se defineşte ca experienţa schimbării subiectului, transfigurarea sa esenţială, printr-o mişcare pornită în tº (momentul convertirii) şi încheiată deja în t¹ (momentul botezului creştin). Însă toată construcţia ascunde un sofism matematic. Cu două puncte nu poţi trasa niciodată un interval, căci un interval reprezintă un continuum, suma unei infinităţi de puncte.
Importând acest sofism matematic, construcţia noastră teologică cu privire la metanoia acuză aceeaşi imposibilitate conceptuală. Când vrem să definim miracolul, îl concepem ca pe o relaţie de momente punctuale, aşadar într-un plan discontinuu. Astfel că cele mai gustate ilustraţii evanghelistice s-au orientat dintotdeauna spre cazuri, mai mult sau mai puţin spectaculoase, de convertiri în care „capetele intervalului” sunt cât mai vizibile (X,  de exemplu, dintr-un alcoolic notoriu, a devenit peste noapte un abstinent, etc). Când însă considerăm gândul metanoia-ei în intensiunea lui, recunoaştem senini că vorbim totuşi de un interval autentic şi că există o infinitate de puncte, care separă iniţierea procesului transformator de desăvârşirea lui. Şi atunci?...

 

Sertorius - Majesty.ro