Majesty

În societatea performantă a României post-decembriste, ai ocazia să înveţi lucruri temeinice doar uitându-te la televizor. Astfel, printre savanţi notorii, care ocupă tot spaţiul televizat, precum Alex Mihai Stoenescu sau Adrian Cioroianu (ultimul, un ministru de externe de un răsunător succes!), este deja un loc comun faptul că Mareşalul Antonescu a comis o incomensurabilă gafă prin aceea că, în campania din Răsărit din ’41, nu s-a oprit pe Nistru. Ce a putut căuta să atace Rusia? De aici ni s-au tras toate relele ulterioare. Ne-am stricat lustrul istoric de popor care niciodată n-a atacat alte popoare, mărginindu-se doar să-şi apere „râul, ramul” proprii. Apoi, cum războiul s-a terminat cu victoria sovieticilor, condiţiile impuse ţării de către aceştia, başca regimul bolşevic care ne-a căzut pe cap, sunt toate consecinţele acţiunii catastrofale a lui Antonescu de a-i urma pe nemţi dincolo de Nistru.

Acum, ştiu că din cauza exagerărilor evreieşti, political corectness-ul zilelor noastre cere ca tot ceea ce ţine de partea învinsă în al Doilea Război Mondial să fie, în chip obligatoriu, odios, condamnabil şi greşit. Totuşi, dacă ar fi să ne transportăm mental în condiţiile anului 1941, cam la ce concluzii am ajunge?
Să analizăm faptele, mai înainte de a ne precipita la concluzii. În iunie 1940, fără menajamente, URSS-ul ne-a adresat un ultimatum. Ori evacuăm de bună voie, în câteva zile, Basarabia şi Bucovina, ori vom fi atacaţi de Armata Roşie. Pe atunci, România era în plină dictatură carlistă. Populaţia, organizată pe diferite confrerii, se întrecea în osanale la adresa genialităţii regelui. Însă, când a venit proba cea grea, ultimatum-ul sovietic, ce a făcut regele? A avut tot felul de scrupule, a simţit nu ştiu ce dureri în coşul pieptului, şi-a convocat consilierii. Consiliul a deliberat, însă părerile erau împărţite, militarii fiind cei mai defetişti (tocmai ei, care erau plătiţi să apere ţara în astfel de situaţii!). Cu toate fandoselile pe care le mărturiseşte cu generozitate în memoriile sale, Carol al II-lea a cedat ultimatum-ului, iar sovieticii ne-au ocupat imediat Basarabia şi Bucovina, luând la înghesuială şi Ţinutul Herţei, deşi nu-l ceruseră şi nici nu-l stăpâniseră vreodată înainte. Peste numai două luni, Puterile Axei, Germania şi Italia, ne-au „invitat”, la fel de abrupt, la o „negociere” cu Ungaria, negociere la care, în fapt, ni s-a cerut să semnăm cu mâna noastră că le cedăm ungurilor o mare parte din Transilvania. Mihail Manoilescu, şeful delegaţiei române şi cel care trebuia să-şi pună semnătura pe acel tratat, a leşinat de faţă cu oficialităţile. L-au stropit cu apă şi… a semnat. Cine i-a ordonat să semneze? Acelaşi genial rege Carol al II-lea, desigur, cu durerile sufleteşti corespunzătoare.
Înainte de a merge mai departe cu prezentarea faptelor, aş cere un răgaz să ne formulăm o problemă. Cum ar trebui să ne raportăm faţă de gestul conducătorului ţării noastre, care a ordonat supunerea în faţa rapturilor teritoriale la care am fost supuşi? Carol al II-lea invocă în favoarea sa neputinţa obiectivă de a rezista. Puteam noi să înfruntăm Rusia? Aşa după cum urma să se dovedească în câţiva ani, nici măcar Germania, care era mult mai mare şi mai tare decât noi, nu se va putea măsura cu forţa şi cu resursele imense ale Sovietelor. În partea cealaltă, puteam noi să ne opunem Germaniei, care numai ce îngenunchease, în numai cinci săptămâni, o putere de talia Franţei? La toate aceste întrebări, linia regală, aceea de a sacrifica teritoriile solicitate de către puterile agresoare, împreună cu milioanele de cetăţeni români care le populau, cu scopul de a salva, în schimb, „fiinţa noastră naţională”, pare a reprezenta o poziţie rezonabilă. Şi totuşi, are dreptul guvernul unei ţări să dispună de teritoriul şi de cetăţenii ei în maniera asta? Noi încă mai celebrăm ca sărbătoare naţională ziua de 1 Decembrie. La acea dată, în 1918, s-a format România Mare, momentul în care diversele provincii româneşti s-au reunit într-un singur stat. Dar, ce ne facem cu 28 iunie şi cu 30 august? Acestea, raportate la anul 1940, sunt date din istoria naţională, în care am arătat că 1 Decembrie este o minciună, un joc de scenă, artificios şi fad. La aceste date, statul român a abandonat Basarabia, Bucovina, Ţinutul Herţei şi Transilvania, fără nici o tresărire, fără un gest de a le apăra. Cum se poate justifica, în faţa istoriei, logica aceasta a la Caiaphas, că „e mai de folos să moară un om, decât să piară tot neamul”? În cazul de care vorbim, mai bine sacrificăm câteva provincii şi câteva milioane de cetăţeni, pentru a prezerva restul. În opinia mea, o bravură inutilă, o rezistenţă sortită de la bun început eşecului (în 1939, deşi erau atacaţi de cele mai bune trupe blindate din lume la acea dată, polonezii au şarjat împotriva lor cu cavaleria!), ar fi fost atitudinea demnă şi corectă în acea situaţie. Un guvern nu are dreptul să facă ceea ce a făcut guvernul lui Carol în vara lui 1940. Dacă cineva vine şi-ţi ia cu forţa un copil din casă, nu sari să-l aperi, chiar cu riscul de a-ţi pierde viaţa? Sau îl cedezi de bunăvoie, consolându-te că mai ai un copil sau mai poţi face altul?
Mareşalul Antonescu a încercat să repare acest dezastru naţional pe care l-a moştenit de la Carol al II-lea. Trebuia să aleagă să se alieze cu unul sau cu altul dintre cei doi giganţi, care dominau Europa. Fie cu Germania lui Hitler împotriva Sovietelor lui Stalin, fie invers. A ales alianţa cu nemţii împotriva ruşilor. Înţelepţii zilelor noastre, la punctul acesta al discursului, cu siguranţă că încearcă o grimasă – cum de nu şi-a dat seama Antonescu în 1940 că sensul victoriei e de partea ruşilor? Păi, nimeni nu putea vaticina aşa ceva în 1940. Dimpotrivă, se părea că Axa, aliată cu Imperiul Soarelui Răsare (Japonia împăratului Hirohito), va domina lumea. Anglia era pe punctul de a ceda presiunii aeriene a Reich-ului, Stalin îi făcea o curte asiduuă lui Hitler, japonezii semnau alianţa cu nemţii… Şansele păreau să ne surâdă într-o alianţă cu nemţii în vederea eliberării provinciilor răsăritene, cu promisiunea, smulsă lui Hitler, că, dacă vom fi un aliat leal, la sfârşitul conflagraţiei, se va rediscuta chestiunea transilvană, de data asta în favoarea României.
Şi acum ajungem la nodul gordian al discuţiei. Pornim la marele război alături de germani, împotriva ruşilor. Eliberăm repede Basarabia. Ajungem la Nistru. Buun. Şi aici, ce propun înţelepţii zilelor noastre, Alex Mihai Stoenescu şi Adrian Cioroianu, urmându-l pe liderul ţărănist din acea vreme, legendarul Iuliu Maniu? Păi, ar fi trebuit să ne oprim şi să declarăm că mai departe suntem neutri în acel conflict. Auzind cum livrează aceşti docţi „istorici” o asemenea enormitate, stai şi te întrebi cum se face că jena intelectuală a devenit astăzi o însuşire atât de rară! România, ca aliatul mai slab, ar fi trebuit să-şi vadă strict interesul propriu, eliberarea teritoriului său, iar apoi să-i întoarcă spatele aliatului mai puternic, Germania, fără de care n-am fi putut să ne eliberăm nici măcar o palmă de pământ?! Şmecheria asta, învârteala asta, cu un iz dâmboviţean indelebil, înţeleg că ar fi fost o capodoperă în genul ei, pe care toţi escrocii ar fi invidiat-o, însă, cu regret îi informez pe dnii Stoenescu şi Cioroianu, că etic ar fi fost o mizerie şi practic ar fi fost imposibil de realizat. 

Chiar dacă etica, spun adepţii lui Realpolitik, n-ar trebui să-şi bage nasul în politica internaţională, totuşi, înainte de orice, gestul de a ne retrage din război la Nistru ar fi fost nedemn. Mai mult decât atât, el nici nu ar fi fost în interesul nostru. Nu este nevoie să fii un specialist în artă militară ca să îţi dai seama că nu ne puteam opri pe Nistru. URSS-ul era la acel moment un urs pe care doar l-ai deşteptat din letargie cu o palmă pe creştet. În momentul în care am intrat în război alături de Germania, am păşit într-o logică care nu admite jumătăţi de măsură – ori învingeam URSS-ul şi obţineam prin tratat de pace recunoaşterea recuperării teritoriilor, ori pierdeam războiul şi sovieticii ne dictau condiţiile. Hibridul care se propune, oprirea pe Nistru, dă măsura limitelor lui Iuliu Maniu ca om de stat. Din punct de vedere practic, ideea era imposibilă, întrucât Germania nu ne-ar fi permis să ne luăm tălpăşiţa după ce în prealabil ne-a ajutat să ne urcăm sacii în car. Iar dacă, prin absurd, s-ar fi încheiat ostilităţile pe Nistru, gestul n-ar fi făcut decât să-i invite pe sovietici la contraofensivă. Ne-am fi pierdut teritoriile, încă mai iute decât le recuperasem.
În concluzie, Mareşalului Antonescu nu i se poate ridica reproşul că nu s-a oprit pe Nistru. Dacă respectăm logica războiului, fie îl criticăm pentru că a intrat de la bun început în război, fie nu-l mai criticăm deloc. Gestul, deşi cam tardiv, de a merge cu arma în mână să ne eliberăm teritoriile, reprezintă o încercare de a şterge pata, care ne-a maculat onoarea naţională în 1940 sub Carol al II-lea. Pe cale de consecinţă, în loc de a-i blama memoria, mai just ar fi să-i lăudăm faptele lui Antonescu. Însă, din faptul că nimeni nu-l reabilitează nici măcar astăzi pe acest mare bărbat al istoriei noastre, nu putem desprinde decât încheierea că naţiunea noastră nu s-a identificat cu cel care a încercat să-i spele ruşinea. Cum a sfârşit Mareşalul? Condamnat la moarte de un tribunal românesc şi executat de soldaţi ai armatei române. Spre lauda lui, acest om, cu care s-a identificat demnitatea noastră naţională, a avut tăria morală de a înfrunta moartea demn. Antonescu, alături de alte câteva nume – din nefericire, atât de puţine! – sunt singurele indicii pe care le-am putea invoca pentru a cere un loc în clasa popoarelor vertebrate.

 

Sertorius - Majesty.ro