Majesty

         Când, în 1983, i se decerna Premiul Nobel pentru Literatură lui William Golding, motivaţia nominalizării sale suna în felul următor : „... pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând şi amprenta diversităţii şi universalităţii mitului, iluminează condiţia umană din lumea de azi”. James Stern, într-o recenzie publicată în New York Times, aprecia romanul Lord of the Flies în următorii termeni : „este o alegorie asupra societăţii umane de azi, prima implicaţie a romanului fiind aceea că ceea ce azi am ajuns să numim civilizaţie este, în cel mai bun caz, un înveliş”. Unii critici literari i-au descoperit semnificaţii cu rezonanţă biblică. David Anderson (în The Tragic Past) scria : „Împăratul muştelor este o versiune complexă a poveştii lui Cain-omul a cărui jertfă de foc a eşuat şi care şi-a asasinat fratele. Mai presus de orice, este o respingere a teologiilor optimiste  care cred că Dumnezeu a creat o lume în care dezvoltarea morală a omului a avansat pari passu cu evoluţia lui biologică şi va continua să avanseze până la Sfârşitul care le va justifica pe toate…” Cum însă romanul citat al lui Golding înfăţişează desfăşurarea unei regresii morale a omului, de fapt a copilului, lăsat de capul lui pe o insulă pustie din Pacific, Anderson se socoteşte îndreptăţit să concluzioneze : „Dar, de fapt, nu există un Sfârşit atoatejustificator; echipa de salvare, care îi ia pe băieţi de pe insula lor, vine dintr-o lume în care regresia s-a produs la o scară gigantică – la scara războiului atomic… Cain nu este doar înaintaşul nostru îndepărtat : el este omul contemporan, ale cărui impulsuri asasine sunt echipate astăzi cu o putere distructivă nelimitată”.

            Înainte de orice, vreau să precizez limpede că eu, ca lector al romanului, discrep de aceste consideraţii ale criticii literare, prezentate mai sus. Dar, mai înainte de a explica succint motivele rezervei mele, să aruncăm o scurtă privire asupra naraţiunii romanului Împăratul muştelor de William Golding.

  Titlul trimite la unul din numele atribuite Îngerului Tenebrelor, Diavolului, şi, în adevăr, Golding menţine această semnificaţie – unul dintre băieţi, Simon, are o viziune a Diavolului, întrupat în forma unui cap de mistreţ, înfipt într-un par, pe care ceata vânătorilor conduşi de Jack o lăsase ca ofrandă Fiarei. Autorul are delicateţea să nu tranşeze, în acest episod, de altfel pasager, dacă are în vedere o experienţă paranormală sau doar fructul imaginaţiei surescitate a unui copil cotropit de frică. Totuşi, Golding nu se poate abţine să nu ne devoaleze faptul că Fiara, care îi teroriza pe copii, era doar o iluzie optică. Exceptând pasajul amintit, în care Simon are viziunea răului personalizat, accentul cade, tot mai gros, asupra abisului din sufletul omului. Răul se insinuează, astfel, sub forma unei aberaţii, a unei stări de surescitare ebrietară, în care oamenii îşi ies din sine şi-şi coagulează instinctele criminale în religiozitatea dansului ritualic.

            Golding pleacă de la o tragedie, oarecum banală. Un grup de copii naufragiază pe o insulă pustie din Pacific, însoţitorii adulţi pierind cu toţii în timpul accidentului. Copiii se strâng, constată că au vârste diverse, cuprinse între 6 şi 15 ani, şi-şi aleg un şef în persoana atleticului şi flegmaticului Ralph. De la început, se profilează figura unui alt potenţial lider, este vorba de Jack Merridew, dirijorul unui cor juvenil şi vânător pasionat. Însă ceea ce părea a urma liniştit linia romanului lui Jules Verne, Doi Ani de Vacanţă, se vădeşte de îndată a fi altceva. Ralph nu are nimic din personalitatea francezului Briant, deşi se nevoieşte să impună o oarecare ordine în colonia de copii şi încearcă să obţină salvarea prin întreţinerea unui fumigen, care să le crească şansele de a fi observaţi de vreun vapor. Dacă pentru Verne răul este un fenomen exterior sufletului de copil, Golding susţine contrariul, copiii săi degradându-se moralmente mai repede chiar decât hainele de pe ei. Mai întâi, dau o probă de lenevie şi de iresponsabilitate, părăsind misiunea de a întreţine focul pentru deliciile scăldatului sau ale jocurilor pe nisipul plajei. 

Apoi survine obsesia lui Jack pentru carne. El îşi asociază coriştii la această obsesie, transformându-i într-o bandă sângeroasă de vânători şi, ulterior, de asasini. Vegetarienii înclinaţi spre consideraţii filosofice vor găsi la Golding un argument puternic pentru doctrina lor. Consumul de carne este asociat în mod direct, în The Lord of the Flies, crimei ritualice (Simon este doar în primă instanţă confundat cu Fiara, asasinarea sa, ca de altfel, şi cea a lui Piggy sau Ralph, fiind considerată un act legitim, chiar necesar, în ritualul iniţiatic al tribului de vânători, care redescoperă condiţia lui Cain). Nu poţi mânca din carnea vânată dacă n-ai ucis, pretinde Jack, şi, invers, nu poţi accede la condiţia de vânător şi de membru recunoscut al clanului, care se formează în jurul lui Jack, decât dacă te împărtăşeşti din ritualul nocturn şi piroman al consumului cărnii vânate. Pe când se părea că Jack va repurta o victorie deplină, după ce îi supusese şi îi integrase în „trib” pe toţi copiii, după ce îi făcuse părtaşi la uciderea lui Simon şi a lui Piggy şi pe când îi răspândise pe toată insula ca să-l răpună şi pe Ralph, salvarea acestuia din urmă vine din partea unui crucişător britanic, care descoperă pe insula aceea pustie colonia de copii. Nu întâmplător salvatorul este un ofiţer de pe un crucişător (un vas de război cu o infernală capacitate de a ucide); ideea este străvezie – chiar dacă, aparent, viaţa lui Ralph este salvată şi copiii sunt redaţi familiilor lor, de fapt, nu are loc decât o integrare a micului trib de Caini în societatea în care crima îmbracă forme mai ample şi mai sofisticate.

            Există mai multe neajunsuri ale scrisului lui William Golding. Mai întâi, deşi scrie un roman despre copii, autorul nu reuşeşte în nici un moment să intre în psihologia şi în atmosfera specifice unui cerc de copii. Ralph, Piggy sau Jack, personajele mai bine conturate, sunt de fapt nişte adulţi travestiţi în copii. Simon, gemenii şi restul copiilor sunt atât de vag înfăţişaţi încât nu reuşesc să schimbe impresia de inadecvare. Este o primă limită literară, care izbeşte în acest roman.

    Mijloacele literare ale lui Golding sunt mai degrabă îndoielnice. După ce ratează creionarea unor personaje verosimile, autorul se încurcă în tot felul de detalii, care îi divulgă inabilitatea de scriitor. Găseşte potrivit că mica societate de copii trebuie să aibă un fetiş, în jurul căruia să se prefigureze autoritatea. Se foloseşte în acest sens de o „cochilie”. Acest obiect însă, asemenea personajelor, nu izbuteşte să capete o formă stabilă. Cochilia este când un obiect care se transmite cu uşurinţă de la un copil la altul, ca o acreditare pentru rostirea unui discurs în adunare, când o piesă din decorul plajei, suficient de mare pentru a fi observată distinct de pe înălţimile insulei.

Golding urmăreşte să impună copiilor săi credinţa într-o Fiară monstruoasă, care ar bântui insula. Pentru a înfrânge îndoiala iniţială, în special a lui Ralph, Golding aduce în atenţia taberei de copii un băieţel terorizat de această idee, băieţel care dispare suspect din prima seară. Cum tot Golding ne lămureşte ulterior că este vorba de o insulă nu tocmai întinsă, pe care Jack o scotoceşte pe îndelete, cazul copilului dispărut din prima seară, de care Golding pare a uita apoi cu desăvârşire, este un alt element care incomodează construcţia literară a autorului britanic. Pentru a închide cercul autocontradicţiei, spulberându-ne orice iluzii privind o dezlegare a misterului, Golding ne dezvăluie că în realitate Fiara nu era decât un aviator mort, a cărui paraşută, pe jumătate desfăcută, era umflată de vânt, la răstimpuri.

La fel de puţin putem înţelege cum se face că, pe o plajă populată de un număr mare de copii (numărul copiilor este suficient de mare pentru ca Piggy să nu-i poată număra, deşi primise un ordin expres, în acest sens, de la „şeful” Ralph!), care zburdau veseli în jurul focului la care se frigea marele mistreţ vânat de Jack, apariţia din pădure a bietului Simon a fost detectată de către grupul de copii ca un fenomen alogen şi tratată ca atare. Dacă încerci să-ţi imaginezi cina gălăgioasă, descrisă de Golding, îţi apare firesc ca întoarcerea lui Simon să fi trecut neobservată, copilul amestecându-se în întuneric printre ceilalţi, fără ca nimeni să bage de seamă.

Deşi copiii sunt atât de numeroşi, totuşi Ralph reuşeşte să-i culce în două adăposturi, despre care înţelegem că nu erau prea mari, din moment ce au fost construite, în principal, doar de vreo trei băieţi.

Apoi, stânca de pe promontoriu, deşi când este introdusă în roman descrie un spaţiu destul de îngust, pe care Ralph calcă cu multă luare aminte, ulterior, ea devine wigwam-ul „tribului” sălbatic al lui Jack, care îi cuprinde pe toţi copiii, cu doar trei excepţii. Promontoriul cu pricina îţi dă în continuare bătăi de cap, dacă urmăreşti acţiunea tragică a asasinării simpaticului grăsun Piggy. Ce configuraţie stranie putea avea locul, pentru ca o stâncă gigantică să se afle în vârful promontoriului, tocmai la îndemână pentru a fi prăvălită de un singur copil, cu ajutorul unui băţ! Deşi întâia oară când explorează promontoriul, Golding îl face pe Ralph să calce prudent pe o limbă de pământ, se pare, foarte îngustă, acum aceeaşi limbă de pământ este suficient de lată pentru ca stânca gigantică să se prăvălească pe ea, fără să alunece în mare, tocmai în capul nefericitului ochelarist Piggy, care staţiona imprudent în locul în care promontoriul se împlânta în corpul insulei.

            Dezvoltarea regresivă a profilului moral al copiilor din The Lord of the Flies nu putea lipsi din acest adevărat arsenal de inverosimilităţi, care abundă în capodopera lui Golding. Este greu să sondezi ce se întâmplă în sufletul acestor fiinţe, atât de stângaci creionate. Înţelegem că răul, demonic sau uman, se insinuează treptat, Golding reuşind o paralelă artistică între degringolada morală a copiilor şi degradarea îmbrăcăminţii lor. Însă autorul nu are abilitatea de a înfăţişa un motor pentru regresia caracterială pe care doar o afirmă. Astfel, lectorul se vede nevoit să asiste pur şi simplu la transformarea eroilor juvenili, din nişte naufragiaţi neajutoraţi într-o bandă de aborigeni criminali, stăpâni nemiloşi ai insulei lor, fără a fi în stare să perceapă de unde bate „vântul schimbării”. Resorturile intime ale acestei stranii metamorfoze, oricât de suculente ar fi trimiterile mitologice la istoria biblică a lui Cain sau la proiecţiile moderne despre vânătorii din Paleolitic, se întrezăresc confuz în fundalul naraţiunii romanului. Oricare din pistele pe care autorul le lasă deschise în calea lectorului, care îi explorează opera, ne conduce într-o înfundătură.

            Dacă cititorul preferă să creadă că alegoria goldingiană trebuie interpretată în cheia concepţiei antropologice care proclamă că omul este rău de la natură (concepţie care întâlneşte ideea biblică a Căderii în Păcat), se va vedea rapid defraudat de faptul că răul nu are un domeniu de definiţie universal. Simon, Piggy, Ralph şi chiar gemenii nu par a cădea sub incidenţa acestei legi infernale. Simon cel mistic sau Piggy cel raţional ne apar ca figuri cristalizate, care nu sunt câtuşi de puţin afectate de epifania răului. Ralph, deşi un caracter mai sinuos, ne relevă o evoluţie care pleacă de la o oarecare cruzime juvenilă şi de la o anumită indiferenţă etică, nu neapărat condamnabile, şi ajunge, în final, după constituirea „tribului”, la o conştiinţă morală, în care atât autorul, cât şi cititorul se refugiază. O variantă a acestei concepţii antropologice oferă o contrapondere malignităţii genuine în efectul benign al civilizaţiei. Golding respinge această variantă, insinuând, sub chipiul ofiţerului de pe crucişătorul britanic, care îi salvează pe copii, o umanitate care nu şi-a extirpat răutatea instinctuală, prin civilizaţie, ci doar şi-a rafinat-o, lărgindu-i orizontul de manifestare.

Prin urmare, deşi răul proliferează în chip natural în sufletele copiilor de pe insula izolată din Pacific, totuşi se pare că el întâlneşte piedici, în autoritatea „cochiliei”, care le aminteşte vag de regulile de acasă, reguli care acolo le înfrânau pornirile rele, sau factori favorizanţi, în consumul de carne, în vânătorile sângeroase şi, mai ales, în festinul carnal şi muzical, pe care ele îl ocazionează. Pe această cale, ne vedem împinşi spre o altă paradigmă de interpretare a alegoriei antropologice propuse de William Golding. Paradigma, îmbrăţişată de majoritatea antropologilor naturalişti, de la sir James Frazer şi până la Freud, uneşte răul instinctual de formula culturală, mitologică sau religioasă. Astfel, Fiara devine o „formă elementară de viaţă religioasă”, după expresia celebră a lui Emile Durkheim, un soi de zeitate reziduală. Faptul este confirmat de comportamentul vânătorilor fioroşi, care o venerează, lăsându-i drept hrană, ca o ofrandă ritualică, capul şi măruntaiele mistreţului răpus. Metamorfoza fulminantă a copiilor, care se jucau, înduioşător şi inofensiv, construind castele pe nisipul plajei, în monştrii sângeroşi, care îl hăituiau pe Ralph, la porunca lui Jack, s-ar datora cultului religios la care aceştia aderă. Cultul Fiarei îi transformă pe copii, după chipul şi asemănarea acesteia, în nişte fiinţe sălbatice, private de orice simţământ de umanitate, care se conduc doar după impulsurile conferite de frică. Se supun de frică şi din interesul de a avea carne lui Jack şi savurează demenţial deliciul de a produce, la rândul lor, frică altora.

Însă, iarăşi, şi această construcţie hermeneutică se vădeşte a fi ştirbă. Nu înţelegem de ce iradierea noii forme de religiozitate bestială, pe de o parte, nu întâlneşte nici un obstacol în candoarea copiilor (cel puţin, cei mai nevârstnici, care înainte scânceau din te miri ce, te-ai aştepta să nu se simtă prea comod în climatul frust şi violent al „tribului” de vânători sălbăticiţi), iar pe de alta, nu are nici un efect asupra unora dintre ei (cei enumeraţi mai sus, la care i-am putea adăuga şi pe cei doi gemeni, care, deşi se lasă târâţi în mocirla morală a tribului, nu cad pradă incantaţiei ebrietare a adoratorilor Fiarei).

În concluzie, în opinia mea, faima lui Golding se sprijină exclusiv pe conjunctura literară decadentă a timpului nostru, înscriindu-se, alături de Tolkien sau de C.S. Lewis, în ciorba difuză a unei literaturi, care mixează prolix „allegorical fiction”, „classical literature”, „mythology” and „Christian symbolism”, o combinaţie indigestă, mărturisesc, pentru stomacul meu literar.

P.S. Şi pentru ca William Golding să-şi ducă inverosimilitatea până la capăt, scriitorul britanic se arăta surprins de critica literară, care-l declara un pesimist în problema antropologică. În opinia laureatului Premiului Nobel pentru Literatură din 1983, Împăratul muştelor nu degajă pesimism în privinţa naturii umane!... Într-adevăr, de unde şi până unde pesimism?!...

Sertorius - Majesty.ro 

Comments (2)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment