Majesty

    Ca niciodată parcă, în cei 20 de ani scurşi de la Revoluţia din '89, alegerile prezidenţiale din acest an recapitulează afecţiunile intime ale societăţii româneşti. Este un soi de portret al lui Dorian Gray, în care este devoalat palimpsestul de păcate acumulate în această perioadă.
    Îmi amintesc, copil fiind, de câteva replici schimbate între doi bărbaţi în toată firea, participanţi la revolta de stradă, în ziua de 22 decembrie, într-un oraş de provincie (oraş în care nu s-a tras, n-au fost victime, însă acest lucru nu reprezenta o certitudine în orele de prânz ale acelei zile istorice!):
    “Astăzi începe o eră nouă, o întreagă naţie a ieşit din închisoare”, a spus cu voce baritonală primul.

    “Copiii noştri”, a adăugat înduioşat celălalt, “nu vor mai fi o generaţie de sacrificiu”.
    Apoi au urmat 1600 de victime, secerate suspect, după căderea dictatorului, de forţe stranii, numite “terorişti”, pe care i-am văzut în acele zile, la TV, în haine de piele neagră, cu mâinile pe cap, arestaţi de către civili şi militari. Dar pe care însă nu i-am mai revăzut niciodată, cum ar fi fost firesc, în calitate de inculpaţi în procese penale instrumentate acum de o justiţie liberă şi independentă. Şi că tot am amintit de justiţie, nu pot trece sub tăcere un alt semn rău care s-a arătat în acel decembrie. Lumea românească renăştea în libertate asistând la ultimul proces stalinist, organizat în numele ei. Vorba vine proces, căci mascarada judiciară în care nu s-au administrat probe, în care până şi avocatul apărării o făcea pe procurorul, în care totul s-a consumat în doar câteva ceasuri, finalizându-se cu executarea a două persoane, ei bine, aşa ceva nu merită numele de proces. S-au invocat, de către autorii asasinatului, motive de securitate naţională. “Teroriştii”, adică oamenii evanescenţi în haine de piele de care am amintit mai sus, s-ar fi năpustit devastator asupra naţiei, întru salvarea lui Ceauşescu. Mai concret, aceeaşi ecuaţie de mântuire infernală, descoperită cândva de către Marele Preot Caiafa, “mai bine să piară un om decât toată naţiunea”.
    Aflaţi încă în decembrie, un personaj îmbrăcat deocamdată în pulover, care a citit lista unui comitet constituit ad-hoc pentru binele patriei, a avut modestia, cu excelentă priză la public, de a se menţiona “şi cu voia dvs, ultimul pe listă, Ion Iliescu”. Acelaşi personaj, ultimul pe listă, însă primul pe televizor, ne-a informat într-un discurs patetic cum că revoluţia nu a fost anticomunistă, ci doar anti-ceauşistă, întrucât dictatorul de tristă amintire a întinat “idealurile comunismului”. Acesta a fost pentru mine un al doilea moment, după execuţia capitală în cel mai clasic stil bolşevic, în care presimţirea eşecului metanoia-ei populare prindea un contur supărător.
    Presimţirea avea să se confirme repede. Pluralismul politic era instituit de un organism care se legitima sofistic din spontaneitatea Revoluţiei, care mai întâi s-a prezentat ca arbitru şi garant al noii ordini, pentru ca la ora adevărului (primele alegeri) să-şi uite calitatea anterioară şi făgăduielile ferme şi să se înfăţişeze drept competitor, mai egal desigur decât rivalii săi în disputa politică. Libertatea cea nouă era promovată de hoarde isterizate, care spărgeau geamurile partidelor istorice, ameninţau fiinţa fizică a liderilor acestora, puneau cu bâta pe fugă pe cei ce voiau să manifesteze paşnic, altfel decât era pe placul “emanaţiei revoluţionare”.
    S-a încercat o purificare interioară, o “baie pe dinăuntru”, după expresia lui Eca de Queiroz, s-a propus, prin celebrul Punct 8 de la Timişoara, ca în posturile de conducere ale statului să nu mai aibă acces decât oameni care nu au aparţinut nomenclaturii comuniste. S-a cerut utilizarea mijloacelor de informare pentru instruirea poporului în spiritul şi litera societăţii libere şi democratice. Însă toate aceste eforturi s-au văzut frustrate de succesul cu care “emanaţia” a utilizat vechi şi probate tehnici de manipulare, cu ajutorul cărora lozinci precum “noi nu ne vindem ţara!” sau “Iliescu a mâncat cu noi salam cu soia” au asigurat puterii adeziunea majorităţii. Piaţa Universităţii a fost un fenomen care a frizat, pe alocuri, sublimul, în neputinţa bunului simţ stilizat de a ordona masa straturilor grele ale societăţii. Sufletul liber şi scrupulul etic, coagulate în sintagma de “golan” al Pieţei Universităţii, au sfârşit zdrobite de barbaria mineriadei.
    Cum era firesc în acest context, apetenţa distructivă a antrenat contagios întreaga naţiune. Ţăranii au distrus instalaţiile de irigat, fermele agricole, acareturile fostelor cooperative de producţie, demolarea fiind motivată de dorinţa de a duce acasă bucăţi de tablă, o rangă de fier, un toc de fereastră, o uşă sau pur şi simplu bucăţi de moloz. Cei ce şi-au putut-o permite, au devalizat cu acte în regulă băncile sau şi-au însuşit, tot prin furt legalizat, întreprinderile de stat. Câţiva mai întreprinzători au atentat direct la buzunarul populaţiei, organizând, cu complicitatea pasivă a instituţiilor statului, “jocuri de caritate” (un soi de construcţii piramidale în care oamenii prostiţi se înghesuiau benevol, din spirit “caritativ”, ca să-i înzestreze cu micile lor economii pe noii învârtiţi, numiţi “miliardari de carton”). Unii au teoretizat, etic, distrugerea universală prin dorinţa de a ne curăţa de vestigiile trecutului. Puţin a lipsit ca şi clădirea-fanion a regimului Ceauşescu, Casa Poporului, să fie transformată într-un morman de moloz.
    Dar lăsând deoparte aceste reverii triste pe marginea României post-decembriste, să privim puţin la opţiunile pe care noul scrutin electoral ni le aşează în faţă. Pe de o parte, avem “emanaţia revoluţionară” care, după mai multe prefaceri nominale, se vrea astăzi un partid de stânga occidental (PSD). De partea cealaltă, un lăstar crescut timid pe trunchiul “emanaţiei” în jurul personalităţii celui dintâi premier de după '89, Petre Roman, care s-a dorit un partid de stânga reformator, care a fost cel dintâi partid românesc afiliat la Internaţionala Socialistă, dar care, ulterior, a virat ameţitor şi s-a afiliat curentului dreptei celei mai conservatoare din peisajul politic european, anume curentul popularilor (PDL). Surprinzătoare metamorfoză, care acuză o lipsă funciară de rădăcini, de seriozitate doctrinară. Un lider carismatic, Traian Băsescu, a propulsat copilul mai mic al FSN-ului în postura de al doilea (sau chiar primul?) partid al ţării.
    Acuzăm, la aceste alegeri, aceleaşi metehne parcă umflate de o îndelungată practicare. Două tabere ireconciliabile, acelaşi mod de adresare ţipat, cunoscutul dialog gripat şi abrupt, în care nu raţiunea este invocată ca instanţă, ci viscerele inflamate. Avem din nou mitul conducătorului providenţial, care nu ţine seama de instituţii şi deliberări democratice, care se substituie de drept “poporului” sau românului generic, într-un cuvânt, “Băsescu luptă pentru tine”. De partea cealaltă, avem mogulii, marii magnaţi, trusturile lor de presă, o coaliţie tulbure, în care încap alături Ion Iliescu şi Ionescu-Quintus, Vanghelie şi Zoe Petre, Adrian Năstase şi Crin Antonescu. În acest duel al rozelor, blazoanele se aseamănă până la confuzie. E drept că doar Băsescu a fost nomenclaturist, însă nici biografia lui Geoană nu rupe cu trecutul comunistoid. Acesta din urmă, fiu de general, a crescut politic în sera cu iz greu a FSN-ului. Astfel că e imposibil să distingi roza York de cea a Lancasterilor în acest context.
    Am să închei aruncând o privire retoricilor cu care se legitimează cei doi candidaţi. Mircea Geoană se prezintă drept simbolul stabilităţii, al respectării instituţiilor, omul educat, cu lustru de diplomat, care a ştiut să se pună în fruntea unei majorităţi parlamentare. Tot în favoarea sa joacă şi aerul liber şi democratic care se respiră astăzi în PSD. Există facţiuni care se încaieră între ele la lumina zilei, fără să defecteze. Prin contrast, în partidul lui Băsescu, cultul personalităţii şefului şi disciplina de partid sunt duse până dincolo de limita de unde începe morbidul. Însă această imagine democratică este faultată de lipsa  patentă de igienă. Nu poate fi sănătos totuşi un organism care reţine în sine totul, chiar şi excrementele. Încercarea lui Geoană de a se prezenta ca un prototip al social-democraţiei moderne, ca o alternativă la comunistul consumat Ion Iliescu, se pare că a sfârşit într-un răsunător eşec, din moment ce propteala electorală a lui Geoană continuă să fie, până şi în 2009, acelaşi Ion Iliescu.
    De partea cealaltă, preşedintele în exerciţiu Traian Băsescu poate să concureze cu succes primul mandat al lui Ion Iliescu pentru postul de cel mai impropriu preşedinte al României. A încălcat încă de la început spiritul Constituţiei, declarându-se un “preşedinte-jucător”. Nu s-a ridicat deasupra partidelor, ca un adevărat şef de stat, consumându-se în lupta dintre ele, cu scopul făţiş de a transforma PD-ul său în stăpânul vieţii politice româneşti. Şi-a trădat aliatul mai mare, cu ajutorul căruia câştigase alegerile în 2004, urmărind să-l dividă pentru a-l înghiţi mai bine. Nu i-a reuşit manevra întru totul, însă a izbutit totuşi să rupă şi să-şi alipească o fracţiune importantă din PNL şi să transforme PDL-ul său într-un partid mai mare şi mai puternic decât fostul său aliat. Consecinţele pentru bunul mers al instituţiilor statului nu l-au interesat niciodată. Tensiunea constantă întreţinută în relaţia cu premierul liberal Tăriceanu, altercaţia cu instituţia Parlamentului (mai întâi cu cei 322 în 2007, apoi, mai nou, cu orice formulă de majoritate parlamentară inconvenabilă pentru interesele lui proprii), umilirea şi expulzarea PSD-ului de la guvernare, lectura absolut abuzivă a Constituţiei, potrivit căreia preşedintele României poate ignora în desemnarea premierului majoritatea parlamentară constituită sunt gesturi care îl arată ca nepotrivit pe T. Băsescu pentru scaunul de preşedinte al Republicii.
    Proiectele candidaţilor sunt destul de vagi. Geoană, aflat în fruntea alianţei PSD-PNL-UDMR-Minorităţi naţionale, îl propune pe Klaus Johannis ca premier independent, într-un guvern politic. Formula, având sprijinul majorităţii parlamentare, anunţă stabilitate politică, revenirea la normalitatea democratică şi, poate, dacă Johannis va confirma ca prim ministru rezultatele excelente obţinute ca edil-şef al Sibiului, premise pentru ieşirea din criza economică în care se afundă ţara.
    Băsescu vorbeşte mult şi des despre “reforma statului” (utilizând o expresie greşită gramatical). În 2004 a venit cu un mesaj justiţiar agresiv, însă rezultatele în acest sens sunt mai degrabă jenante. Adrian Năstase a fost hăituit de Parchet doar până a renunţat la funcţia de preşedinte al Camerei, în rest nici un mare corupt nu a suferit o condamnare în justiţie. Ba mai mult, campionul anticorupţiei şi-a oferit sieşi o casă în str. Mihăileanu, pe când era primar general, şi-a confecţionat ca preşedinte în funcţie o expertiză contabilă de 500 de pagini prin care se infirmă concluziile unor documente similare anterioare care îl incriminau în dosarul Flota, a acoperit matrapazlâcurile lui Videanu la Primărie (cf declaraţiilor lui Oprescu, doar cu bordurile achiziţionate de Videanu, Bucureştiul îşi poate aranja şi re-aranja străzile până în 2025!), a cauţionat afacerile dubioase ale cuplului Cocoş-Udrea şi Puiu Popoviciu, a rămas dator cu explicaţii în privinţa afacerilor cu armament ale fratelui său, Mircea Băsescu, şi a evadării teroristului Omar Hayssam, etc. Ce ne propune azi? Un parlament unicameral, cu doar 300 de deputaţi. Ideea i-a fost validată electoral cu scoruri ameţitoare de 70-80%. Însă în condiţiile în care populaţia nu a fost informată cu privire la fondul chestiunii, rezultatul referendumului aduce mai mult a manevră de manipulare decât a reformă serioasă a instituţiilor, într-un cadru democratic. În plan guvernamental, cum s-a făcut vinovat de ruperea tuturor alianţelor în care a intrat, situaţia ar putea deveni dramatică în cazul în care pe 6 decembrie ar obţine un nou mandat la Cotroceni. Conflictul dintre preşedinte şi Parlament nu poate avea decât un singur deznodământ legal – alegerile anticipate. Aşa ceva însă ar însemna încă 3 luni de campanie electorală, permanentizarea Guvernului Boc, care are prerogative reduse, după deposedarea sa de mandat prin votul Parlamentului.
    Proiectul Băsescu apare astăzi ca fiind instaurarea unui regim autoritar, în care un singur om să se supraordoneze tuturor instituţiilor statului. Cu toate defectele ei, pigmentate de prezenţa unor oameni compromişi din trecutul PSD-ului, oferta Geoană, flancată de Antonescu şi de Johannis, ar putea fi varianta preferabilă.

Sertorius - Majesty.ro

Comments (6)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment