Majesty

Primul capitol al cărţii dlui Constantinescu are un titlu provocator, mustind de străvechi mistere : „Solomon şi Pi”. Autorul îşi aşează înainte două întrebări : „A cunoscut Solomon valoarea lui pi? Şi dacă a cunoscut-o sau nu, ce rost are întrebarea?” Din păcate însă, dacă parcurgi micul capitol, nu poţi decela un răspuns la aceste întrebări. E straniu ca un autor să formuleze o întrebare – cea legată de faptul dacă Solomon ar fi cunoscut valoarea lui pi -, în condiţiile în care nu caută un răspuns, ci pur şi simplu afirmă unul, categoric. Dl Constantinescu îşi imaginează că, dacă un călător ar fi fost admis în incinta sacră a Templului lui Solomon, preoţii, care oficiau acolo pe timpul marelui rege, şi despre care dl Constantinescu presupune că ar fi fost plini de condescendenţă faţă de alogeni (spre deosebire de fraţii lor exclusivişti, care vor sluji în Cel de-al Doilea Templu, construit după întoarcerea din robia babiloniană a evreilor), i-ar fi „explicat misterul cifrei pi” (18). Prin urmare, deducem că autorul postulează faptul că înţeleptul rege israelit ar fi cunoscut cifra pi. Argumentul cu marea de aramă, ca probă a faptului că Solomon ar fi cunoscut valoarea lui pi, este demontat chiar de către autor, inconştient de acest lucru, atunci când defineşte conceptul, a cărui valoare numerică este pi, ca o constantă a tuturor cercurilor, indiferent de dimensiunile lor (16). Căci, nu-i aşa, din faptul că cineva desenează un cerc, nu rezultă neapărat că persoana respectivă ar cunoaşte toate relaţiile matematice care se pot stabili la nivelul lui, trigonometrie, etc.

Însă, în cele din urmă, despre ce e vorba? Despre faptul că raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul lui este o constantă, numită de Arhimedes, geometrul grec, obsedat de cercuri, mort în timpul cuceririi Siracusei de către romani, la sfârşitul secolului al III-lea î. Hr., cu litera grecească pi. Este interesant faptul că, se pare, zecimalele acestei constante ar fi nesfârşite. Există vreun mister în faptul că raportul dintre circumferinţa unui cerc şi diametrul lui reprezintă o constantă? Există multe constante în ştiinţă. Ce mister presupune dl Constantinescu că i-ar fi „explicat” preotul ebraic călătorului în Templu? I-ar fi vorbit de geometrie, de cercuri, de constante geometrice? Poate că excentricul suveran israelit ar fi găsit o distracţie în măsurarea cercurilor, însă mă îndoiesc că oficiul urmaşilor lui Aaron ar fi inclus îndeletnicirea asta.

În acelaşi paragraf de la pagina 18, autorul îşi permite o interpretare alegorică a celor doi stâlpi de aramă, care dominau Templul, în sensul că în mintea teoforilor de la Ierusalim din acea perioadă, ei ar fi reprezentat pe YHWH şi Înţelepciunea. Având în vedere concepţia biblică despre un „Dumnezeu gelos”, care vorbeşte despre Sine ca fiind „Eu sunt Cel ce sunt” sau „Eu sunt”, un obiect dual cu dificultate ar fi intrat într-un joc hermeneutic care să I se aplice lui YHWH. Interpretarea intră într-o brutală coliziune, în opinia mea, cu monoteismul strict al evreilor, care nu obosea niciodată să proclame unicitatea absolută a lui Dumnezeu, în orice raport.

Revenind la geometrie, ni se livrează cu aceeaşi siguranţă informaţia că înţeleptul rege Shlomo ar fi cunoscut şi „măsura de aur”, calibrată de numărul phi. Ca argument ni se indică faptul că stâlpii de aramă, amintiţi mai sus, ar fi fost „proporţionaţi după măsura de aur” (14). „Este evident că Solomon cunoscuse valoarea lui phi înaintea grecilor” (15), afirmă rotund dl Constantinescu. Însă, nu pricep de unde atâta siguranţă. Pricep la fel de puţin cum poţi utiliza măsura de aur la construirea unui stâlp. Operaţiunea implică afirmarea unui raport, cum ar fi de pildă, raportul dintre capul unei statui şi restul corpului (vezi cazul statuii lui Zeus, construită de Phidias, de care aminteşte şi dl Constantinescu). Însă, cum s-ar sugera un raport în cazul unui stâlp? Iar când este vorba despre un stâlp, care a pierit în negura unor vremuri străvechi, împreună cu întregul edificiu în care se afla, chestiunea devine cu totul insondabilă. 

Prin urmare, mă văd nevoit să remarc faptul că acest prim capitol al cărţii dlui Constantinescu fabulează pe marginea unor teme insondabile. Ce întindere aveau cunoştinţele proverbiale ale regelui Solomon şi dacă el ar fi cunoscut constantele phi şi pi, sunt întrebări care invită la fabulaţii, atâta timp cât ne lipsesc mijloacele de a ne apropia de un răspuns fundamentat. Iar faptul că dl Constantinescu ne înfăţişează aceste fabulaţii pe tonul categoric al unor certitudini rotunde, al unor „evidenţe”, reprezintă un gest care nu poate decât să-i decredibilizeze demersul intelectual şi spiritual pe care l-a urmărit în această carte.

Mai interesantă mi s-a părut cea de-a doua interogaţie cu care îşi începe dl Constantinescu acest capitol. „Ce rost are întrebarea dacă Solomon ar fi cunoscut sau nu valoarea lui pi?” Pentru o civilizaţie occidentală, care substituie tot mai 

mult religia cu ştiinţa pozitivă, chestiunea este de maximă importanţă. De unde provin rădăcinile oracolului contemporan (mă refer la ştiinţă), de la Atena sau de la Ierusalim? Sau poate că mai degrabă de la Alexandria? 

Mişcându-se în orizontul acestei interogaţii, dl Constantinescu alunecă într-o contradicţie, fără a părea că realizează acest lucru. Dacă în debutul capitolului ne asigură că „profesiunea de credinţă a lui Solomon” era aceea că „YHWH este izvorul ştiinţei” (13), la sfârşitul capitolului, peste numai 7 pagini, ne divulgă amănuntul că „grecii au moştenit de la Solomon apostazia lui cu divorţul dintre ştiinţă şi revelaţie” (20)! În cele din urmă, care să fie adevărul? Găsim sau nu găsim în Biblie adevăruri ştiinţifice? Regele Shlomo a crezut că YHWH (şi revelaţia de la El) este izvorul ştiinţei sau a îmbrăţişat teza contrară, denunţată de dl Constantinescu ca „apostazie”, conform căreia există un divorţ între ştiinţă şi revelaţie?...

Să cetim mai departe, poate ne vom lămuri…

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment