Majesty

- note de lectură 2 (Grecii vor înţelepciune…)

Al doilea capitol al cărţii capătă mai desluşit înfăţişarea unei cărămizi dintr-un edificiu. Interesat să urmărească problematica relaţiilor dintre revelaţia biblică şi cunoaşterea, prezentabilă raţional, dl Constantinescu este obligat să introducă în discuţie cultura antică greacă, cea care a pus temeliile edificiului cunoaşterii moderne şi epoca de sinteză hellenistică, cea care a fost răspunzătoare de mixajul cultural al Orientului (teritoriul pe care cultura greacă a întâlnit, pentru întâia oară, scrierile religioase ale evreilor).

Capitolul este construit transparent. Plonjează, de la bun început, într-o criză religioasă cu care s-a confruntat lumea greacă, începând cu veacul al V-lea î.Hr., aceea a „ateismului filosofic”, folosind pentru a o evoca o ilustraţie fictivă dintr-o satiră de-a lui Aristophanes. În continuare, dl Constantinescu ne explică succint în ce a constat „miracolul grec” (cf unei expresii care s-a impus în istoriografie) şi cum şi în ce fel s-a întâlnit el cu revelaţia Bibliei ebraice. Mizând totul pe filosofia Logosului, dl Constantinescu acreditează ideea că filosofia greacă şi-a descoperit adevărata semnificaţie în Biblie, şi că dialogul Theaitetos ar trebui lecturat prin prisma Prologului Evangheliei după Ioan sau al epistolelor pauline. Tristeţea ce răzbate din vocea personajului dialogului platonician este considerată, de către dl Constantinescu, drept indiciul care probează limitele filosofiei greceşti. După acest curios şi brav periplu prin istorie, dl Constantinescu ne întoarce, admirativ şi expectativ, către Dumnezeul revelaţiei ebraice.
Toate aceste piese, distribuite în acest fel, lasă deja să se întrezărească liniile pe care va merge întreaga carte. Dar, pentru a nu ne pripi, să nu le dezvăluim încă. Dl Constantinescu, ca autor, pare suficient de imprevizibil pentru a frustra astfel de anticipaţii.
Vorbeam mai deunăzi cu un tânăr autor, istoric de profesie, care îmi povestea, îmbufnat, despre faptul că excelentissimului său articol ştiinţific i s-ar fi făcut o recenzie destul de acidă într-o revistă de specialitate. Omul observa, cu o resemnare încă plină de năduf, că „orice ai scrie, tot îţi găsesc ăştia ceva de rău!” Ei bine, în acest sens, şi acest capitol se deschide unor consideraţii mai puţin laudative.
Principalul inconvenient pe care l-aş reclama eu la acest capitol este acela că este prea scurt. Prea scurt ca întindere, prea scurt în ceea ce priveşte cuprinderea ideilor şi, poate, prea scurt ca viziune a autorului. Prima scurtime, cea a paginilor, este, pentru majoritatea lectorilor, un avantaj, de fapt. Se spune, pe bună dreptate, că în formula lapidară stă semnătura genialităţii. A doua scurtime, cea a întinderii, este mai serioasă. Există teme pe care este riscant să le abordezi în câteva fraze. Asumându-ţi o asemenea abordare, este ca şi cum ai căuta în mod premeditat derapajul în reducţionism.
Pe cale de consecinţă, inevitabil, aş spune, şi dl Constantinescu cade în tot felul de reducţionisme. Ratează semnificaţia crizei religioase din lumea greacă (aruncându-i o privire „modernistă” grăbită), iar întregul miracol grec îi pare explicabil prin prisma unei „metode” (cum aşa, n-au fost mai multe metode în gândirea greacă antică?), cea „more geometrico demonstrata” (care şi-a găsit o atât de impresionantă împlinire în opera lui Spinoza). Din epoca alexandrină, care a durat vreo şase sute de ani, şi pe care autori mai noi, între ei Peter Watson (în Istoria intelectuală a lumii), o consideră ca pe un soi de punct de cotitură în evoluţia umanităţii, dl Constantinescu nu-l reţine decât pe Eratostenes. Acesta, oricât ne-ar impresiona astăzi cu acurateţea măsurătorilor lui, nu poate fi considerat fanionul acelei epoci decât din perspectiva unei extrem de înguste viziuni pozitiviste. În ceea ce priveşte presupusa admiraţie a lui Eratostenes pentru Septuaginta ebraică, iarăşi dl Constantinescu se lansează în fabulaţii fără să-şi prevină cititorul. Că Septuaginta le-o fi părut unora dintre helleniştii din acea vreme drept o lectură instructivă şi exotică, este aproape cert, însă ca să faci din concepţia religioasă ebraică modelul „gândirii ieşite din dulap” al culturii greceşti frizează deja literatura de science-fiction.
În ceea ce priveşte concepţia despre Logos, dl Constantinescu, în graba şi neglijenţa sa, uită să-şi prevină lectorii că mişcarea de aculturaţie a mers în sens invers. Adică, nu Platon s-a inspirat din Evanghelia după Ioan, ci, eventual, Ioan l-a evocat pe Platon în celebrul său Prolog. Platon (sau, mai bine zis, Socrate, singurul pe care autorul îl apreciază de fapt) este citat laudativ ca fiind autorul unei idei, care anticipează ştiinţa modernă cu două milenii : „Universul este inteligibil în expresii matematice”. De fapt, cel care ar merita laudele în acest caz este Pitagoras, care l-a precedat pe Platon, şi care şi-a extras această idee colosală dintr-o concepţie religioasă cât se poate de articulată, de natură mistică, despre care dl Constantinescu nu suflă un cuvânt. În fine, textul din Coloseni 2.8 este interpretat la fel de temerar, plecând de la surprinzătoarea premisă că Pavel ar fi scris acel text considerând în prealabil că toată lumea este familiarizată cu filosofia lui Platon.
Dincolo de aceste neajunsuri, nu tocmai neglijabile, trebuie totuşi să apreciem curajul autorului de a ataca o asemenea problematică, deloc facilă. Consemnând această a doua piesă din angrenajul cărţii sale, să vedem cum vor arăta următoarele şi, desigur, ce valoare va avea, în final, construcţia în ansamblul ei.

 

Sertorius - Majesty.ro