Majesty

    Pentru posteritate, acest film va rămâne legat de Lara’s Theme, melodia compusă de Maurice Jarre. Probabil că viaţa fiecărui om este ca o melodie, la fel de sugestivă, la fel mişcătoare, însă, în acelaşi timp, şi la fel de diafană şi de evanescentă. Are vreun rost să evocăm memoria unui individ? În tensiunea, pe care filmul o reproduce cu măiestrie, între viaţa interioară a unei persoane şi mersul istoriei, între existenţa privată a doctorului Zhivago şi evenimentele istorice din perioada Marii Revoluţii bolşevice, David Lean recuperează valoarea inestimabilă a universului interior al unui om.

Impresia indelebilă pe care ţi-o imprimă vizionarea peliculei este aceea că, oricât de precar şi de neînsemnat istoric ar fi el, sufletul, spiritul unui om reprezintă un fenomen, unic şi irepetabil, de o importanţă covârşitoare. Apelând la un nerv empatic, regizorul ne determină să ne aşezăm în faţa oglinzii propriei vieţi şi să ne întrebăm asupra sensului acesteia. Cu multă discreţie, este sugerat planul mistic în care spectatorul simte crescând speranţa că nu e posibil ca viaţa noastră să fie doar o translaţie lipsită de sens către cimitir. Nu vreau să spun că filmul este, prin aceasta, o predică creştină liniară. Viaţa, asupra căreia narează, cunoaşte multe sinuozităţi, dileme, obnubilări şi înfrângeri. Între criteriul doctrinar şi autenticitate, Pasternak optează hotărât pentru aceasta din urmă. Astfel că povestea vieţii lui Zhivago nu reprezintă o hagiografie intangibilă, ci hubloul deschis către un destin proxim.

    Filmul cuprinde, într-un amplu flashback, viaţa lui Yuri Zhivago. Se deschide cu scena unui imens baraj, peste care zărim profilându-se în noapte siglele roşii, cu secera şi ciocanul, unde un unchi încearcă să-şi identifice nepoata pierdută. Filmul se încheie rotund, cu acelaşi baraj, de această dată scăldat de lumina zilei, şi cu acelaşi unchi, care împărtăşeşte cu publicul sentimentul discret că şi-a regăsit nepoata. Dacă începe într-un cadru nocturn este pentru că la începutul conversaţiei dintre Yevgraf Zhivago (sir Alec Guinness) şi lucrătoarea umilă de la baraj (Rita Tushingham), atmosfera circumscrie căutarea, cu nădejdi resemnate în sufletul generalului, a ultimului supravieţuitor al familiei sale. Prin contrast, ziua de afară certifică în final impresia că fata este într-adevăr fiica, rătăcită la o vârstă fragedă pe peronul unei gări din Siberia, a doctorului Zhivago. Un alt motiv pentru care filmul începe nocturn şi se termină diurn – un reuşit procedeu artistic – este faptul că, în debutul său, el orientează retrospectiv către povestea vieţii apuse a doctorului, pentru ca finalul să pară a nara începutul unei alte vieţi. O lume întreagă s-a prăbuşit în intervalul descris de film, lumea de dinainte de Revoluţia din Octombrie, lume căreia fiinţa sensibilă a doctorului-poet îi este simbol, iar o alta se înfiripează în persoana umilei lucrătoare, tânără, viguroasă, însă amplasată în orizontul cenuşiu post-revoluţionar, în care betoanele impozante par să strivească fenomenul precar al subiectivităţii. 
Totuşi, precum zâmbeşte timid un ghiocel în imperiul zăpezii, tot aşa, David Lean lasă să cadă o notă de speranţă. Rita Tushingham, îndepărtându-se, împreună cu iubitul ei, îşi agaţă de umăr o balalaică. Acest instrument muzical, tipic rusesc, joacă în economia filmului un rol important. O balalaică este unica moştenire pe care copilul Yuri o primeşte la înmormântarea mamei sale. Ea i-a fost, de-a lungul vieţii sale chinuite, un simbol al averii sale celei mai de preţ, memoria mamei şi, într-un alt plan, propria sa memorie. Nu întâmplător, acesta va fi, mai degrabă decât oricare altul, semnul care pare să indice, în finalul filmului, semnul filiaţiei căutate de generalul Yevgraf.

Balalaica mai intervine în film, cu aceeaşi dimensiune simbolică, în alte două ocazii. Când „comitetul revoluţionar” îi rechiziţionează casa lui Zhivago, noii chiriaşi nepoftiţi se insinuează, cu impertinenţă şi abjecţie, printre lucrurile sale personale, cineva apucând balalaica. Vederea acestei scene îi este insuportabilă doctorului, care nu-şi poate disimula indignarea, lăsând să-i cadă bucăţile de lemn, pe care le oculta sub haină şi pe care le sustrăsese dintr-un gard, pentru a asigura căldura, atât de necesară familiei în crunta iarnă rusească. Gestul este sugestiv pentru a reliefa existenţa unor valori care se supraordonează instinctului de conservare.

Cealaltă ocazie, în care apare balalaica, se petrece la conacul îngheţat din Varykino, atunci când viaţa îl desparte în chip brutal de Lara. Lângă sania ei, presimţind că despărţirea ar putea fi pentru totdeauna, Yuri îi oferă Larei balalaica. Scena propune o altă temă grea. Ideea că viaţa cuiva se poate curma înainte de decesul său fizic. În acest moment al filmului, povestea vieţii doctorului naufragiază într-un clivaj insolubil (anticipat de clivajul sentimental, survenit în momentul în care Yuri se vede confruntat cu coliziunea dintre cele două planuri romantice). Despărţit de familie prin Cortina de Fier a noului regim sovietic, prin pierderea Larei şi a fiicei lor, încă nenăscute (probabil fata de la baraj), viaţa doctorului cunoaşte o năruire interioară. Toată energia pe care o arătase, în împrejurările dificile prin care trecuse, este privată de forţa ei motrice.

Îl regăsim pe doctor, înghesuit într-un tramvai, îmbătrânit prematur, cu privirea aceea, altfel atât de intensă (ochii mari şi expresivi ai lui Omar Sharif joacă un rol important în succesul construcţiei cinematografice a lui Lean), acum pierdută într-un gol, despre care realizezi îndată că provine dinăuntru. Neputinţa sa fizică, de cardiac, din această scenă, trimite către planul dublu în care se mişcă, de fapt, întregul film. Pe de o parte, neputinţa fizică a lui Zhivago sugerează plastic decesul său interior, consumat atunci când sania aceea s-a îndepărtat, rupând pentru totdeauna fiinţa iubită de el. Pe de altă parte, figura sa lividă, cu ochii având contururi înnegrite, potenţând goliciunea unei priviri care fixează neantul, simbolizează reuşit falimentul generaţiei anterioare de a se integra în noua societate sovietică. Într-o lume care a pus ingineria socială deasupra valorilor interiorităţii („viaţa privată a murit în Rusia!”, declamă apăsat Paşa Antipov, devenit între timp cruntul comandant revoluţionar Strelnikov, el însuşi un personaj interesantisim, cu mult talent interpretat de către Tom Courtenay, care în cele din urmă a probat, prin tragedia sa proprie, neputinţa de a se închide definitiv în această maximă teribilă) , delicatul poet Zhivago deambulează pierdut, printre oamenii indiferenţi, cu totul prinşi în angrenajul nevoilor lor bazale. Dacă lumea veche era ilustrată de poeziile lui Zhivago (pe care noul regim nu le place, acuzându-le de spirit „petit bourgeois”) sau de mustăţile, lungite de plăcere, ale moşierului Alexandr Gromeko, socrul şi, în acelaşi timp, tatăl adoptiv al lui Zhivago, atunci când îşi fumează, melancolic, ultimul trabuc, ei bine, lumea nouă este introdusă plastic de un zid înalt şi lung, de culoare cenuşie, pe care este lipit un portret imens al lui Stalin, de-a lungul căruia privirile lui Yevgraf şi ale spectatorului o urmăresc dispărând definitiv pe Lara.

Filmul are multe personaje care merită toată atenţia, întâmplări încărcate de semnificaţii, peisaje sau cadre, surprinse în mod genial de cameră. Există scene, care sunt construite fără dialog, dar care transmit mult mai mult decât ar fi putut-o face o mie de cuvinte. De pildă, în momentul în care groparii aruncă cu lopeţile pământul peste sicriul mamei copilului Yuri, decalajul sonor de potenţare ne creează senzaţia că auzim mai mult decât mecanica gesturilor groparilor, că ascultăm chiar sufletul, sfâşiat de bulgării de pământ care îi acoperă mama, al copilului. Imaginea secventă, a mamei în sicriu, ne prelungeşte impresia că ne-am fi situat în sufletul copilului care, cu ajutorul imaginaţiei, dă obstacolele la o parte, pentru a-şi mai privi o dată mama. Sau scena, apropiată în film, în care, de la ferestruica lui, micul Yuri priveşte câmpul îngheţat şi frunzele pe care le spulberă, şuierând, vântul. Imaginea induce o senzaţie apăsătoare de însingurare. Sau, ca să mai evoc o astfel de scenă mută, însă suculentă în semnificaţii, de această dată dintr-un registru cu totul diferit, în pasajul în care Komarovsky descoperă în adolescenta Lara o femeie deosebit de atrăgătoare, el îi învăluie capul într-un voal de mătase fină, gestul indicând cu multă forţă sugestivă, o luare în posesie.

    Povestea de dragoste dintre Yuri şi Lara (prin forţa jocului ei, Julie Christie înclină titulatura de personaj principal către Lara; cel puţin, aceasta este opinia multor critici de film), umbrită de natura ei adulterină, constituie nucleul vieţii doctorului Zhivago şi sursa celor mai apăsătoare probleme morale pe care le experimentează acesta. Adoptat de mic în familia Gromeko, Yuri creşte alături de fiica acestora, Tonya, mariajul lor fiind consecinţa firească a unei prietenii frumoase, cultivate încă din fragedă copilărie. Însă tocmai în acest firesc se insinuează tragedia. Dacă Tonya (interpretată magistral de către Geraldine Chaplin) converteşte lin prietenia juvenilă într-o iubire adultă, natura sufletească mai complicată a doctorului nu izbuteşte acest lucru. Deşi e convins că-şi iubeşte soţia, împreună cu care, în cele din urmă, va avea doi copii, Yuri are o revelaţie romantică, deosebit de puternică, atunci când o întâlneşte pe Lara Antipova. Lucrând alături de ea, în spitalul de campanie de pe frontul Primului Război Mondial, doctorul sfârşeşte prin a realiza că infirmiera Antipova este iubirea vieţii sale. Un simbol curios, pe care Lean îl asociază pasiunii irezistibile pe care i-o inspiră Lara lui Zhivago, sunt floricelele galbene. Deşi galbenul este culoarea morţii, în Dr. Zhivago, el îi evocă lui Yuri părul bălai al fiinţei iubite. Astfel că, în momentul primei despărţiri, când doctorul contemplă dureros spitalul de campanie pustiu, pe o masă, un buchet trecut de flori galbene îşi scutură petalele. Apoi, refugiat împreună cu familia lui în Urali, în satul Varykino, Zhivago, ştiind că Lara se află în satul vecin, Yuriatin, este măcinat între sentimentul datoriei faţă de soţia sa şi pasiunea pentru Lara. În cele din urmă, câmpul, pe care zâmbesc vesel pâlcuri de floricele galbene, îl hotărăşte decisiv să meargă la Yuriatin. Cu toată dragostea sa pentru Lara, Yuri nu poate fi fericit, decât amputându-se, vremelnic, sufleteşte. Într-o ocazie, Lara dă glas frustrărilor lui, întrebându-l :
-    Ce-ar fi fost dacă ne-am fi cunoscut înainte?
-    Taci, vom înnebuni dacă ne gândim la asta, i-a replicat el surd.

Bunătatea şi înţelegerea cu care îl înconjoară Tonya, acum însărcinată cu al doilea copil, îl determină ca să rupă cu Lara. Încalecă pe cal şi pleacă furios spre Yuriatin, asigurând-o pe Tonya că va reveni înainte de prânz. Privirea tăcută a Geraldinei Chaplin reuşeşte să transmită mai mult decât ar fi putut-o face cuvintele. Îl petrece cu o privire lungă, în care se citeşte presentimentul tragediei. Zhivago ajunge la Yuriatin, unde îi transmite Larei hotărârea lui. El vorbeşte cu o voce sugrumată, care, de atâta efort, pare de o duritate metalică. Ea îl ascultă în genunchi, cu ochii scăldaţi în lacrimi.
-    Ne vom despărţi pentru totdeauna, îi spune el nemilos, înţelegi? Pentru totdeauna.
-    Da, da, îngaimă ea, printre lacrimi, fă cum crezi că e mai bine.
Apoi urmează un dialog sublim :
-    Crezi tu asta? îi strigă el, dorind parcă să se convingă pe sine de adevărul hotărârii sale cu ajutorul ei.
-    Nuu, hohoteşte ea.

Răspunsul ei devoalează întreaga dimensiune a dramei celor doi. Deşi îi înţelege gestul de a pune capăt adulterului dintre ei, Lara este conştientă că ceea ce-i uneşte este totuşi mai presus chiar decât simţul moral.

La întoarcere, doctorul atârnă în şa, cu totul concentrat în sine, în vreme ce calul calcă agale, şovăitor, inspirând o atitudine în conivenţă cu cea a călăreţului. La acest moment de inflexiune, spectatorul alunecă firesc în istoria contrafactuală a lui „şi ce-ar fi fost dacă?”. Cum istoria îl răpeşte pe Yuri vieţii sale private în acest moment, regizorul lasă deschisă întrebarea privind direcţia în care ar fi apucat în cele din urmă calul. Însă în acest moment, o trupă de partizani ţâşneşte din pădure şi-l sechestrează, pentru nevoile ei militare, pe medicul rătăcitor. După acest hiatus din viaţa sa, bietul Zhivago află dintr-o scrisoare, pe care Tonya, cu acea intuiţie uimitoare a unei iubiri profunde, i-o trimite Larei Antipova pentru el, că ea, tatăl ei şi cei doi copii (pe cel mic, Yuri nu ajunge să-l vadă) au reuşit să se refugieze din Uniunea Sovietică la Paris.

Doctorului nu-i mai rămâne decât o perioadă de convieţuire cu Lara, acum ca soţi de fapt, în conacul îngheţat de la Varykino, în societatea lupilor, care dau târcoale noaptea reşedinţei lor izolate. În vreme ce ea se odihneşte în blănuri, el îşi redescoperă arta poetică, dând glas talentului său în Poemele Larei. Le scrie înfrigurat, la propriu şi la figurat, cu mâinile vârâte în nişte mănuşi fără degete, în lungile nopţi de iarnă. Este încercarea obstinată a unui om de a sustrage neantului frumuseţea, pe care iubirea o plăsmuieşte poetic în sufletul său. Dacă nimic pe lumea asta nu durează, deşi ar trebui în chip necesar să dureze, reflexul creatorului de artă, de a-şi prinde trăirea în expresie, reprezintă insurecţia sufletului împotriva precarităţii.
Viaţa însă nu le va îngădui multă vreme această tihnă solitară. Zhivago este pus în chip brutal să aleagă între securitatea Larei şi fericirea lui, optând, fără să şovăie, pentru cea dintâi. Va apuca să o mai zărească pe Lara, doar pentru o clipă, după mulţi ani, într-o scenă teribilă, care va solicita peste măsură capacitatea redusă de anduranţă a inimii sale.
Flashback-ul nu se încheie înainte de a ne relata faptul că Lara are şansa să afle de decesul lui Zhivago şi să-i aducă, la înmormântare, un buchet de flori galbene. Acest buchet, având în vedere simbolistica florilor galbene din acest film, par să indice faptul că, deşi mort, Yuri îşi păstrează cu sine iubirea. Misterul acelui dincolo, pe care-l întrezăreşti la mormânt, lasă deschisă întrebarea grea dacă fiinţa eroului s-a pierdut sau nu pentru totdeauna.
Vocea caldă, cu inflexiuni adânci, a lui sir Alec Guinness încheie filmul cu o întrebare pe care i-o adresează prezumtivei lui nepoate, atunci când îi zăreşte balalaica de pe umăr :
-    Ştii să cânţi la ea?
-    Dacă ştie să cânte? îi răspunde, în locul ei, logodnicul fetei. Este o artistă. Deşi n-a învăţat să cânte de la nimeni.
-    Aa, observă evocator, pentru sine şi pentru spectator, Yevgraf, atunci este un dar…

Dialogul repune în evidenţă jocul maestru de planuri, cu care operează în mod constant filmul. Pe de o parte, detaliul sugerează subtil că fata în cauză este cu adevărat fiica lui Zhivago, pe de alta, balalaica de pe umărul Ritei Tushingham simbolizează darul vieţii. La începutul filmului, micul Yuri primea ca legat din partea mamei sale o balalaică. La final, cea care pare a fi fiica lui şi a Larei, se îndepărtează, purtând pe umăr o balalaică…

 

Sertorius - Majesty.ro