Dacă cineva se apleacă asupra studiului societăţilor care au precedat marile transformări din mentalitatea publică, introduse în a doua jumătate a secolului trecut, mai mult sau mai puţin asociabile statului bunăstării, acela va admite cu uşurinţă faptul că sentimentul curgerii timpului era mai degrabă unul pesimist. „Nici un om nu calcă în acelaşi pârâu de două ori, pentru că pârâul nu mai e acelaşi, şi nici el nu mai e acelaşi om” (Heraklit din Ephes), „Tempus irreparabilis fugit”, ş.a.m.d. deplâng curgerea în sine, în vreme ce alte paradigme coagulează încă mai precis nostalgia originilor şi transformarea entropică a realităţii – gândirea mitică a vechilor greci plăsmuise trecutul imemorial ca fiind grupat în epoci, definite prin metale care coboară valoric, de la aur la fier;
aproape în aceiaşi termeni se exprimă şi viziunile profetului biblic Daniel; există un leitmotiv literar, acela al Nostalgiei Paradisului; deja în plină epocă modernă, marile spirite ale veacului iluminist concep Mitul Bunului Sălbatic (Le Bon Sauvage), plecând de la axioma, importată din teoria „dreptului natural”, cf. căreia ceea ce se situează mai aproape de natură este ipso facto mai sănătos, mai viguros, mai bun (în acest curent de gândire se înscrie şi Nietzsche, în veacul următor); teoriile biologizante aplicate sociologiei, care proclamau Der Untergang des Abendlandes (Declinul Occidentului, o influentă carte a lui Oswald Spengler, publicată în 1918) aruncau aceeaşi lumină, încărcată de previziuni sumbre, asupra viitorului. În opoziţie cu pesimismul general, am putea invoca doar câteva paradigme – Pax Romana, entuziasmul episcopilor creştini, proaspăt ieşiţi din catacombe, invitaţi să stea la masă cu însuşi Cezarul, pozitivismul veacului al XIX-lea şi, în sfârşit, optimismul general instaurat după 1948 şi, mai ales, după 1989, de progresele făcute de organizaţiile mondiale de garantare a păcii, de succesul aproape universal al democraţiei liberale, al drepturilor omului, de fascinaţia creată în jurul cuceririlor inimaginabile ale ştiinţei moderne, hiliasmul ecumenic papal (promovat cu atâta priză la public de către defunctul papă Ioan Paul II), etc. Aşa după cum spuneam, exemplele de optimism, rarisime înainte de 1950, devin covârşitoare după această dată.
În ceea ce priveşte sentimentul timpului, modul în care în chip sensibil trăim succesiunea temporală, Lucian Blaga observa trei categorii – timpul havuz (fântână arteziană), percepţia optimistă, în care centrul de greutate cade mereu în viitor, configurând experienţa unui progres continuu; timpul fluviu, cu accentul pe prezent, neutru, mereu egal cu sine, fără fluctuaţii şi, în fine, timpul cascadă, în care nostalgia este simţământul predominant, glorificarea trecutului, cultivarea unui pesimism funciar, potrivit căruia evoluţia temporală înregistrează o in-voluţie, o degradare, mai mult sau mai puţin dramatice. Dacă raportăm această schemă la psihologia omului, considerat ca individ, constatăm de îndată că cele trei categorii sunt consonante cu vârstele omului. Astfel, este caracteristic pentru etapa juvenilă, timpul-havuz, pentru cea matură, timpul-fluviu şi pentru senectute, timpul-cascadă. Pe limbajul poetic al lui Blaga, schema ar fi următoarea :
a.Înţelepciunea şi iubirea copilului sunt jocul;
b.Jocul şi înţelepciunea tânărului sunt iubirea;
c.Jocul şi iubirea bătrânului sunt înţelepciunea.
Dacă modul în care percepem timpul se transformă o dată cu vârsta, dacă civilizaţia noastră milenară, creştină (am în vedere, desigur, civilizaţia occidentală, din care facem şi noi parte) a trecut de la un pesimism generalizat la un optimism, la fel de răspândit, am putea desprinde încheierea că, împotriva teoriilor biologizante, civilizaţia noastră se află într-un proces de întinerire. Dincolo de faptul că trăim în epoca cu cel mai înalt standard de viaţă, cu cele mai sofisticate comodităţi, cu cea mai dezvoltată ştiinţă, tehnologie, medicină, etc, dincolo de sperietura creată de criza mondială actuală, cultivăm sentimentul că experimentăm ca societate un progres aproape inconturnabil. Contrastul dramatic, pe care oricine îl poate constata, deja nu cu alte secole, ci chiar cu epoca propriei copilării, ne infuzează o paradigmă a progresului istoric, tot mai accelerat.
Încă din Antichitate, s-a manifestat o nostalgie a Paradisului, o expectaţiune înfricoşată a dezastrului ineluctabil al acestei lumi. În acest context, mesajul creştin, cu proclamarea unei alte lumi – De Civitate Dei (Augustin), societatea imaculată a celor mântuiţi -, a reprezentat veacuri de-a rândul unica referinţă pentru viitor. O referinţă însă problematică, „cucerirea Paradisului” se înfăţişa ca supusă unor numeroase condiţionalităţi : fie că trebuia să execuţi o lungă şi complicată penitenţă pentru „păcatul originar”, fie că trebuia să plăteşti indulgenţe şi să cultivi o relaţie optimă cu Sfânta Biserică, fie că trebuia să ai lecturi zilnice din Sfintele Scripturi şi o relaţie mistică personală cu Mântuitorul, fie, în fine, că pur şi simplu trebuia să te fi născut predestinat Împărăţiei Cerului, în toate cazurile, accesul în Paradis nu era un demers lesnicios. Fie că mizai pe Biserică, fie că adoptai mijloace personalizate (imitatio Christi fiind, între acestea, calea cea mai voluntară de a cuceri la propriu Paradisul!) de a ajunge în Cer, urcuşul într-acolo era, în tot momentul, pus sub semnul întrebării.
Astăzi însă, după ce civilizaţia noastră s-a debarasat de paradigma creştină, mizând pe un „sfârşit al istoriei” fericit, în sensul lui Hegel şi Fukuyama, adică de creare prin mijloace mundane a societăţii optime – democraţie liberală, drepturile omului, progres tehnic şi ştiinţific, etc -, contemplăm cucerirea Paradisului din perspectiva stenică a unui fapt deja realizat.
În opinia mea, este imposibilă o adaptare a creştinismului la această nouă paradigmă, care inversează cu totul sensul axiologic al curgerii timpului. Deşi se fac eforturi de adaptare, nu cred că creştinismul ar trebui să apuce pe calea suicidă a negării esenţei proprii. Care ar fi alternativa, bănuiesc că aceasta e deja o altă discuţie...
Sertorius - Majesty.ro
