Majesty

    Într-un articol, publicat în Dilema veche din 18 martie a.c., dl Andrei Pleşu se preocupă de etica gazetărească. Îndeletnicirea n-ar trebui să ne mire la cineva care a scris Minima moralia. Articolul îi persiflează pe dl Mihai Gâdea şi pe colegii săi de la emisiunea Sinteza zilei, întrucât respectivii s-au lansat într-un denunţ cam febril al iniţiativei Academiei Oamenilor de Ştiinţă de a-l unge „academician” pe dl preşedinte al României, T. Băsescu.

După ce a asistat la tevatura numirii sale şi a protestelor din presă, îndreptate împotriva ei, dl preşedinte a decis să iasă public şi să refuze onoarea de a fi academician. Gestul îi pare dlui Pleşu a atesta caracter sau, cel puţin, inteligenţă. Din faptul că jurnaliştii nu au revenit cu scuze la adresa celui căruia îi făcuseră procese de intenţie, sau măcar cu o erată, dl Pleşu e de părere că respectivii s-au arătat lipsiţi de „jenă etică”, în vreme ce „Traian Băsescu s-a dovedit – a cîta oară? – mai inteligent decît inamicii săi”.
    Mărturisesc că nu mă interesează împrejurarea în sine, nici Sinteza zilei şi nici dl Băsescu. Ceea ce merită însă toată atenţia este vocea tribunului moralităţii noastre publice, dl Andrei Pleşu.
    România este o ţară răvăşită. Ai impresia asta indelebilă, dacă îi cutreieri străzile sau dacă ai stomacul suficient de puternic ca să arunci o privire asupra oraşelor şi satelor ei. Iarna grea, care numai ce a trecut, a scos în evidenţă încă o dată corupţia administraţiei, aflată de multă vreme în cârdăşie cu „asfaltangii” (recte, firmele prestatoare de servicii de asfaltare a şoselelor). Diversele „comisioane”, plătite către administraţie, pentru a putea pune mâna pe un contract de asfaltare, sunt compensate printr-o compoziţie de proastă calitate (şi mult mai ieftină) a asfaltului, consecinţa imediată fiind cantitatea incomensurabilă de gropi în care contribuabilul îşi frânge maşina şi, uneori, şi gâtul. Beneficiara nominală a acestor jalnice lucrări de asfaltare este însă chiar administraţia, de la care se originează întregul cerc, pe drept cuvânt numit vicios. „Unsă” corespunzător, nu numai că ea recepţionează lucrările, dar se şi grăbeşte să încredinţeze ulterioarele, inevitabilele şi niciodată finalizatele lucrări de reparaţii aceloraşi firme, vinovate de proasta lor punere în operă. Treaba merge, asfaltangii se îmbogăţesc, administraţia cheltuieşte banul public, iar ţara şi contribuabilii se scufundă tot mai adânc într-o stare cu totul incompatibilă cu standardele europene de civilizaţie.
    Există vreo legătură între dl Pleşu şi gropile nenumărate din România? Deşi nu insinuez că dl Pleşu s-ar fi ocupat vreodată cu asfaltarea defectuoasă a şoselelor, cred totuşi că există o relaţie între starea naţiunii şi prestaţia profesorilor ei de morală.
    Afirmând că „Traian Băsescu s-a dovedit – a cîta oară? – mai inteligent decît inamicii săi”, dl Pleşu minte spunând adevărul. În sensul intenţionat de domnia sa, fraza comunică o minciună crasă – în lunga sa carieră politică (în care a avut ocazia, din posturi importante în administraţie, să arate ce poate), dl Băsescu n-a manifestat nicicând inteligenţa unui om de stat, competent şi responsabil. Totuşi, în alt sens, dl Pleşu spune un adevăr. Dl preşedinte Băsescu s-a arătat de o isteţime remarcabilă. Pentru noi, cei care ne uitam cu o admiraţie nemărginită la „stâlpii societăţii” din anii 90, la intelectualii rasaţi, cu apetit moralizator – un Pleşu (Minima moralia, deja citată), un Liiceanu (Apel către lichele), un Patapievici (Omul recent) -, abilitatea prezidenţială de a-i vedea pe aceşti oameni aşa cum sunt ei cu adevărat, dincolo de retorica lor barocă, e de natură să ne impună. Mulţi dintre noi am sperat că într-o zi oameni de valoarea morală a acestor intelectuali vor avea un cuvânt de spus în mersul treburilor publice, fără să fim în vreun moment vizitaţi de o cât de mică îndoială.
    Ce a ştiut dl Băsescu şi noi am ignorat în mod lamentabil? Puterea limojnei. E suficient să arunci cu ea – oricum nu o dai din buzunarul propriu, ci din cel public! -, pentru ca un idealist şi un fin analist al celor mai mici detalii etice, precum se arăta cândva dl Patapievici, să se transforme dintr-un intelectual prost îmbrăcat (am în vedere apariţiile televizate ale dlui Patapievici de la Seratele lui Iosif Sava), însă onest şi vertical, într-un burghez englezit, în costum cu vestă, cu pipă în gură, care-ţi demonstrează sofistic că orice face sau comite preşedintele este rupt direct din Canoanele Sfinţilor Părinţi! O voce baritonală, care cândva înfiera „lichelele” şi neamul lor imund, ca dl Liiceanu, s-a transformat într-un apologet al unuia dintre cei mai grobieni politicieni din istoria noastră. Până şi dl Pleşu, chiar dacă mai chitit şi mai abscons, trudeşte la aceeaşi oficină. În articolul menţionat, din Dilema lui, uită amănunte semnificative precum – dreptul şi obligaţia presei de a păzi, ca un câine feroce, democraţia împotriva derapajelor Puterii (şi ce altceva decât un derapaj ar putea să fie un Băsescu numit academician?), lentoarea cu care dl Băsescu, altfel f. precipitat, a respins numirea sa academică, îngrijorarea legitimă pe care un cetăţean responsabil ar trebui s-o cultive într-un regim în care linguşeala şi servilismul au ajuns să aibă putere de lege (am în vedere legea deconcentratelor, votată anul trecut, care face ca numirea politică să coboare până la nivelul unui director de şcoală!), se încruntă acru spre gazetarii care îi critică stăpânul şi jubilează apoteotic gestul aceluia de a nu se murdări cu o demnitate ştiinţifică cu totul improprie. Dl Pleşu, poate cel mai iscusit vorbitor al limbii noastre materne şi unul dintre cei mai mari intelectuali de care dispunem în prezent, manifestă în chip straniu naivitatea de a confunda manevra oportunistă a unui parvenit dibace cu epifania unui caracter sau cu inteligenţa politică a unui om de stat.
    Cum trebuie să înţelegem miopia avansată, dublată de accesele de vizionarism fantasmagoric, de care suferă conştiinţele morale ale societăţii noastre civile? Din ceea ce ştim, fenomenul nu reprezintă o tribulaţie a ingenuităţii. „Stâlpii” moralităţii noastre publice au primit în prealabil şperţul lui Băsescu. Sunt care preşedinte al Institutului Cultural Român, care deputat, care consilier prezidenţial, care în alte demnităţi lucrative. E vorba de acelaşi cerc vicios şi viciat ca şi în cazul „asfaltangiilor”. Puterea le face dania, iar privilegiaţii îi livrează la schimb „comisioanele”, dimpreună cu gropile aferente. Doar că în cazul tribunilor moralităţii, chestiunea e încă mai gravă. O groapă în asfalt îţi strică maşina, însă un abis moral nenoroceşte, poate iremediabil, o naţie întregă…

    PS. Pe invers de Leibniz, consider că trăim în cea mai găunoasă dintre lumile posibile. Când dascălii de morală arată şi se comportă aşa, nu-i de mirare că România a devenit un muzeu al figurilor hidoase.

Sertorius - Majesty.ro

Comments (10)

Name

Email

Title

Comment

smaller | bigger

Add Comment