Când, în 1983, i se decerna Premiul Nobel pentru Literatură lui William Golding, motivaţia nominalizării sale suna în felul următor : „... pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtând şi amprenta diversităţii şi universalităţii mitului, iluminează condiţia umană din lumea de azi”. James Stern, într-o recenzie publicată în New York Times, aprecia romanul Lord of the Flies în următorii termeni : „este o alegorie asupra societăţii umane de azi, prima implicaţie a romanului fiind aceea că ceea ce azi am ajuns să numim civilizaţie este, în cel mai bun caz, un înveliş”. Unii critici literari i-au descoperit semnificaţii cu rezonanţă biblică. David Anderson (în The Tragic Past) scria : „Împăratul muştelor este o versiune complexă a poveştii lui Cain-omul a cărui jertfă de foc a eşuat şi care şi-a asasinat fratele. Mai presus de orice, este o respingere a teologiilor optimiste  care cred că Dumnezeu a creat o lume în care dezvoltarea morală a omului a avansat pari passu cu evoluţia lui biologică şi va continua să avanseze până la Sfârşitul care le va justifica pe toate…” Cum însă romanul citat al lui Golding înfăţişează desfăşurarea unei regresii morale a omului, de fapt a copilului, lăsat de capul lui pe o insulă pustie din Pacific, Anderson se socoteşte îndreptăţit să concluzioneze : „Dar, de fapt, nu există un Sfârşit atoatejustificator; echipa de salvare, care îi ia pe băieţi de pe insula lor, vine dintr-o lume în care regresia s-a produs la o scară gigantică – la scara războiului atomic… Cain nu este doar înaintaşul nostru îndepărtat : el este omul contemporan, ale cărui impulsuri asasine sunt echipate astăzi cu o putere distructivă nelimitată”.

    Pentru posteritate, acest film va rămâne legat de Lara’s Theme, melodia compusă de Maurice Jarre. Probabil că viaţa fiecărui om este ca o melodie, la fel de sugestivă, la fel mişcătoare, însă, în acelaşi timp, şi la fel de diafană şi de evanescentă. Are vreun rost să evocăm memoria unui individ? În tensiunea, pe care filmul o reproduce cu măiestrie, între viaţa interioară a unei persoane şi mersul istoriei, între existenţa privată a doctorului Zhivago şi evenimentele istorice din perioada Marii Revoluţii bolşevice, David Lean recuperează valoarea inestimabilă a universului interior al unui om.

    Ca niciodată parcă, în cei 20 de ani scurşi de la Revoluţia din '89, alegerile prezidenţiale din acest an recapitulează afecţiunile intime ale societăţii româneşti. Este un soi de portret al lui Dorian Gray, în care este devoalat palimpsestul de păcate acumulate în această perioadă.
    Îmi amintesc, copil fiind, de câteva replici schimbate între doi bărbaţi în toată firea, participanţi la revolta de stradă, în ziua de 22 decembrie, într-un oraş de provincie (oraş în care nu s-a tras, n-au fost victime, însă acest lucru nu reprezenta o certitudine în orele de prânz ale acelei zile istorice!):
    “Astăzi începe o eră nouă, o întreagă naţie a ieşit din închisoare”, a spus cu voce baritonală primul.

    Există mai multe puncte în care nu vă pot urma, onorate maestre, în expunerea dvs de motive legate de raportul dintre credinţă şi raţiune. Mă văd oarecum în încurcătură dacă să le expun pe toate într-o singură postare, riscând să solicit prea mult dialogul şi pe cititori, sau să le distribui defalcat, în mai multe interpelări. Cred că mă voi decanta pentru cea de-a doua variantă, cu permisiunea dvs.

Din nefericire, viaţa noastră interioară, ca oameni păcătoşi, este construită pe o matematică a discontinuum-ului. În adevăr, nu putem fi lucizi, nu putem trăi plenar decât în anumite momente de graţie, niciodată în intervaluri.
Într-un pasaj celebru din Idiotul, Dostoievski povesteşte, autobiografic, despre un condamnat la moarte care este condus la eşafod. Conştiinţa faptului ineludabil al morţii apropiate îi crează o stare de spirit neobişnuită. Timpul, care altădată curgea precipitat, neîngăduindu-i răgazul de a-l infuza cu sens, deodată a devenit răbdător, docil, greu. Mintea, parcă ieşită dintr-o lungă obnubilare, calculează rece şi precis.