Pentru că sunt aşa de multe lucruri de ştiut şi eu ştiu aşa de puţine, nu vreau să deranjez pe nimeni într-un dialog normal. Aşa că până la începerea ştierii adevărate, veşnice, dialoghez de unul singur, pe ce bruma ştiu şi cred. Că sunt sincer în aceasta, nu se pune în discuţie. Că sunt naiv, rămâne de văzut. Că ştiu mai puţine decât se poate şti şi ar trebui să ştiu - fără îndoială. Că sunt greşit cu privire la ce ştiu şi cred - mă supun măsurătorilor divine pentru că aşa se cuvine.
Dacă cele rele se ceartă între ele şi se elimină unele pe altele, foarte bine, ducă-se. Cele bune însă, care mi se par uneori antagonice prin forma lor dar care în substanţă sunt din categoria pozitivă, le consider ca atare, formând întregul furmos, în consubstanţialitate.
Sunt pe prispa ogrăzii acestor lucruri bune, toate din acelaşi material ceresc, dar fiecare arătând altfel şi dialoghez de unul singur printre ele. Din când în când ca pentru siguranţă, deşi nu simt că ar fi nevoie, mai abordez teoretic şi câte ceva din partea cealaltă.
Şi tot aprobându-mă şi tot contrazicându-mă - fiindcă de, aceasta ar însemna dialog - chiar dacă este el de unul singur - şi am uitat să vă spun, cu voce tare, simt nu doar că se poate, dar că numai aşa se poate, o găsire a naturalului şi nu o căznire de potriviri pentru a isca naturalul. El este. Trebuie doar folosit.
Bunăoară, de ce aş pune CREDINŢA în opoziţie cu RAŢIUNEA. Se ajunge la concluzia scriitorului lecţiunii Şcolii de Sabat de Luni 13 Iulie 2009 care a scris APe ce se bazează concepţia creştină despre Dumnezeu? Nu pe RAŢIUNE. Nu pe LOGICĂ. Nu pe NATURĂ. Nu pe FILOZOFIE etc.@ Mă întreb şi e normal să mă întreb în acest context creat artificial - dacă CREDINŢA şi RAŢIUNEA sunt două lumi care se exclud, adică una din ele - indiferent care - ar fi pozitivă - lumea lucrurilor bune de care mi-am amintit mie însumi mai sus - şi cealaltă - lumea lucrurilor rele - care nu mă interesează. Îmi răspund că NU. Credinţa şi raţiunea fac parte din lumea noţiunilor pozitive, afară de cazul că falsific pe una din ele sau pe amândouă. Posibilitatea falsificării există, dar aceasta nu înseamnă că am dreptul să operez cu ele falsificate. Aşa dar varianta aceasta de înţelegere iese din dialog sau dacă nu vrea să iasă singură, o elimin. Rămân cu prima situaţie că RAŢIUNEA şi CREDINŢA nu doar că pot COEXISTA ci sunt parte din existenţă. În acest moment dialogul meu de unul singur dă în clocot şi mă binecuvintează - zic eu - cu RAŢIUNEA CREDINŢEI şi CREDINŢA RAŢIUNII, noţiuni care-mi liniştesc prin rezolvare, multe din vânzolelile gândului şi spiritului, un fel de eliberare din încătuşare.
Ca să CRED, am nevoie de RAŢIUNE. Planul de Mântuire în toată măreţia jurisprudenţei sale divine descoperită la întreaga posibilitate de înţelegere face sens şi loc CREDINŢEI de a accepta MARELE REST al tainelor lui care depăşesc potenţa înţelegerii dar care fac sens cu înţelegerea. Mă cert pe mine însumi că nu mă pot arunca în prăpastie pe bază de credinţă. Credinţa nu desfiinţează gândirea, afară de cazul că gândirea nu mai este sănătoasă.
Ca să RAŢIONEZ, mai ales în dinamică, în perspectivă am nevoie de CREDINŢĂ. Ea este pasul următor, neverificat prin facerea lui, dar singurul potrivit a fi adăugat şirului de paşi făcuţi deja, dovediţi prin experimentare. Altfel spus, stoparea vieţii în frumuseţea desfăşurării ei pe bază că An-a fost experimentat, n-a fost dovedit, n-a fost demonstrat etc.@ este o tragedie. De fapt DESFIINŢARE. AUTODESFIINŢARE, ca să nu-i zic sinucidere.
Benone Burtescu - Majesty.ro
