Majesty

Stăteam închisă într-o închisoare. În aer se simţea multă tensiune. Fiecare voce care se auzea se înălţa cu disperare până la cer. Cu trupul încordat mi-am apropiat urechea de peretele care dădea spre camera vecinului şi ascultam. Parcă vedeam şi chipul care rostea cuvinte neclare. Ademenită de acel glas foarte cunoscut din copilărie, am auzit la un moment dat câţiva paşi venind cu zgomot spre mine. Dar, nu, s-au oprit la acel om. Şi, prinsă de vraja zornăitului de chei, nu am înţeles ce vroia gardianul. Apoi, mai mulţi paşi decât la început străbăteau întreg coridorul. Am rămas iar în întuneric, mă obişnuisem cu acel murmur, se diferenţia de celelalte. Nu înţelegeam de ce atâta linişte! Era ca şi cum s-ar fi spus la toţi deţinuţii că sunt liberi. O iluzie, nu avea cum să fie atât de adevărat! Visam cu ochii deschişi. Ce puteam să fac altceva?
     Următoarele zile au decurs normal. Am fost anunţaţi că mâine va trebui să participăm la sărbătoarea cuiva. Nici nu mai ştiam zilele săptămânii, uitasem să le mai număr de ceva vreme. Stăteam toţi descurajaţi unul lângă altul, pe feţele noastre se citea acelaş gând: va fi iar sărbătorit seful de secţie sau va fi introdus un alt mod de lucru. După masa de seară am intrat fiecare în camerele noastre, care câte doi sau trei. Pe mine m-au pus de la început singură.Când s-au închis uşile am auzit iar oftări care m-au frământat întreaga noapte. Nu am dormit deloc.
     În dimineaţa următoare un cer de furtună era în sufletul meu. Nu mai puteam înghite nici mâncarea aruncată în grabă. Eram la capătul puterilor. Urechile mi se înfundaseră când m-am ridicat din pat, ochi mi se împăienjeniseră de la lumina puternică de afară ce îmbraca parcă totul din jur în slavă. Obosită moral dar şi fizic după atătea nopţi nedormite care se adunaseră până atunci, am facut paşi mici către curte unde trebuia să fiu prezentă la "sărbătoare". Singura dorinţă şi plăcere pe care mi-o puteam permite era să mă cufund într-un somn adanc.
    Înainte să ajung în curte mi s-a spus să trec pe la duşuri şi apoi la spălătorie pentru a primi un nou rând de haine. Ciudat! Niciodată nu fusese aşa! Am făcut precum mi s-a spus. Mi s-a dat o haină albă şi am mers către colegii mei. Şeful închisorii a început un  discurs:
   "Nu-mi amintesc, de când lucrez aici, un moment ca acesta. Nici prin visele mele nu-mi trecea că se poate întâmpla..." şi cu ochii sticloşi de lacrimi încerca să facă un efort mare pentru a continua fraza;"...da, ar trebui să vă bucuraţi, însă voi nu mai ştiţi să zâmbiţi. Într-o zi o persoană dintre voi, cu un nume ciudat, Isus, a spus că vrea să moară în schimbul anilor grei care v-au mai rămas, şi am acceptat..." A mai vrut să zică ceva dar a facut o pauză lungă.  "  .... sunteţi liberi!


Irina Dragu - Majesty.ro