Majesty

În fiola timpului agităm nervoşi tot felul de cuvinte. Balansăm în mâini esenţe de  noi sensuri. Avem grijă să nu pătrundă vreo umbră de conservant. Nu vrem să rămânem pentru totdeauna aşa, mereu la datorie. Şi pentru că în faţă nu ne priveşte nimeni, mâzgălim repede formula conţinutului şi ne prefacem că totul s-a petrecut la întâmplare. Se produce un decalaj, ceasornicarul recompune fiecare secundă, şi astfel clipele sunt lipite cap la cap cu un adeziv care ne doare. Începe refrenul şi iar încă o strofă. Avem un regulament deja stabilit. Ca buni gimnaşti ne împiedicăm între picioare, şi ajungem în genunchi la capăt, zicând că ne place viaţa de creştini.

Gustăm din ceva dulce, care pare inconvenabil dar ne amăgim cu gândul am fost serviţi într-un mod rudimentar. Este lucru ştiut că apa pe care o bem este stricată, căutăm alte fântâni în deşert. Nimic nu ne mulţumeşte. Ciuntim din colţuroasele plăceri aşezate pe trotuar şi alegem încurcaţi un drum pavat cu intenţii bune. Ne place să fim corecţi cu realitatea, nu degeaba ne vedem înţelepţi şi analizăm cu precizie pasul făcut. Paharul este plin dar nu ne grăbim să sorbim din el pentru că e amar, Isus a băut din el primul.

E distorsionat ce văd, aşa am pictat. Giuvaierul pierdut trebuie găsit în amestecătura de culori. Strălucirea lui e mâna care a lucrat. Plictisită mă întorc la public pentru a întâlni aprobarea, dar nu mă aplaudă nimeni. După atâta muncă sunt singură! Cu teama unui copil care e certat, mă uit să văd dacă mai e cineva în sală. Luminile se sting şi oamenii pământului grăbesc alergarea lor spre nicăieri.

În întunericul nopţii mă văd şlefuită. Acum îmi dau seama că am fost un morman de pietre aruncate. Ploile reci m-au călit, vântul a suflat peste indiferenţa mea, arşiţa năucitoare mi-a luat din putere ca să nu strig în gura mare nebuniile lumii acesteia. Sunt o bucăţică de răsărit. Nu mai vreau să mă întorc cu sandalele în noroi. E ultima corabie care mai pleacă de la mal. Tu ce mai aştepti?!




Irina Dragu - Majesty.ro