Majesty

Ce usor îşi pierd oamenii cumpătul! mi-am zis în sinea mea, continuându-mi drumul. Întodeauna rămâneam uimită de felul cum decurgea o discuţie între pământeni. Firea lor era frământată cu un altfel de aluat. Peste gândurile înegrite de ţărână am adaugat şi eu neîmplinirea visului uitat, am adunat apoi de la fiecare ceea ce a rămas nesecerat, îmi era de ajuns să fiu un inceput. Nu încapea în geanta mea zarea, era prea departe, trebuia să fac paşi mici ca să pricep întreg alfabetul.

În uşă câteva bătăi se auzeau ritmic. Când am deschis mă aştepta tăcută o cutie grea cu tot felul de angajamente pe care trebuia să le iau. Am luat pe rând fiecare dosar scris pe marginea din dreapta. Nu aveam voie să răspund necugetat sau să argumentez egoist. Neplăcerea mea se putea citi uşor printre gânduri. Revolta netransformată înca în voce îmi făcea tâmplele fierbinţi.

Ajunsesem să fiu de cealaltă parte a taberei. Când am deschis gura eram deja în toiul unei discuţi aprinse. Amar si dulce era acel amestec din pahar. Mă ţineam strâns de curajul de a mai urca o treaptă, dar nu aveam la mine destulă rabdare. Încrâncenată în această luptă  în care nimeni nu câştiga nimic am înaintat tot mai mult. Eram obişnuită să fac deja paşi mari în a-mi intra în drepturi.

Curioasă, am întrebat pe Dumnezeu cine sunt cei care rămăn mereu la urmă, care nu au ajuns să articuleze bine cuvintele, cine sunt “bâlbâiţii”. Îmi pregătisem un discurs şi pentru ei. Mă măcina gândul că ei măcar mă vor asculta, dar nu vroiam să vorbesc degeaba. Aveam nevoie de o contradicţie. Totul era aşa de liniştit, simţeam că nu am ce cauta acolo. Fiecare izbucnire a mea faţă în faţă cu îngăduinţa, slujirea sau umilinţa din jur mă făceau să tac.
   
Irina Dragu - Majesty.ro