Majesty

Îmi place o ilustraţie folosită de Alex. Ştefănescu în cartea sa Dialog în bibliotecă. Să ne imaginăm că suntem într-o sală de spectacole. Lumina pe scenă e aprinsă. Intră primul actor care anunţă cu o voce gravă: “A luat foc clădirea!”. Prima reacţie va fi, bineînţeles, de panică, dar în scurt timp ne vom da seama că ni se  propune un joc şi vom aştepta liniştiţi urmarea. Al doilea actor nu-şi mai poate permite să se folosească de acelaşi anunţ,  se vede nevoit să inventeze altceva: “Flăcările se înalţă până la cer! Nu mai avem nicio scăpare!” Al treilea actor îşi dă ochii peste cap agitându-se exagerat. Al patrulea actor încearcă să şteargă din mintea noastră  toate soluţiile anterioare, apare în scenă cu hainele în flăcări şi cu faţa murdară de funingine, imagine vie a catastrofei. Al cincilea e scufundat în muţenie. La al şaselea actor  se crează un sentiment de saturaţie.

Nu toţi suntem la acelaşi nivel de educaţie. Cineva a întârziat la spectacol. Va urmări piesa de teatru de la momentul celui de-al cincilea actor. Ce va înţelege el din aceste “necuvinte”? Un om care întârzie la “spectacol” nu poate fi acuzat de inferioritate faţă de ceilalţi care au fost punctuali. Întalnim adeseori în jurul nostru oameni pe care îi privim cu respectul acela de “bună ziua”. Le analizăm toate firele de par din cap pentru că nu sunt la zi cu cititul Bibliei, nu sunt implicaţi în acte de binefacere, nu corespund unor tipare de creştini închipuiţi. Actorii de pe scena suntem noi…

Ce greu îmi e sa mă stăpânesc în faţa unei situaţii care îmi convine. Dacă zic “da” sunt luată în derâdere, dacă zic “nu” mi se aplică acea lege a oamenilor nematuri. Mai bine zic “nu ştiu” şi îmi văd de drumul meu. Cum ar fi în următoarea situaţie? Ajung la poarta cerului şi atunci când sunt întrebată dacă vreau să intru în ţara promisă să zic “nu stiu”. Voi face cale întoarsă spre pământ. Există însă şi o parte bună la acest răspuns neclar. Impresia că se poate umbla pe două căi în acelaş timp, poate deruta. Tocmai această ameţeală de stări ne conduce spre incapacitatea noastră de a ne exprima în faţa acelora care caută  un răspuns  la noi.  Să vedem mai întâi dacă ne vom simţi bine acolo, biserica poate fi un cer de probă.

Aşezată pe scaunul de la amvon îi priveam pe toţi. Erau prea abătuţi cu gândurile lor. La un moment dat mă văd şi eu pe ultimul rând. Bine că am mai prins o oră  de predică. Nu ştiu cum pot alţii să fie atenţi la tot ce se comentează în faţă! Mă ridic şi plec pentru totdeauna. Nu e de mine cerul, am crezut că îmi convine. Pe drumul spre casă mă întâlnesc cu ucenicii lui Isus. Îi aud vorbind de o răstignire. În sala de judecată  era  o listă cu cei care ar trebui să moară peste câteva ore. Nu apuc să trec peste toate numele căci cineva deslipeşte foaia de pe perete şi mă invită la judecată. Aş fi vrut să nu fi plecat de la biserică azi, acum e prea târziu. Deja mă văd răstignită şi nimeni nu i-a vreo măsură.  Un soldat roman pregăteşte cuiele. Nu sunt pe măsura mea. Mai am şi pretenţii acum!  Înalţ o ruga fierbinte în sufletul meu. E poate ultima mea strigare: Doamne, ajută necredinţei mele! Tot corpul se transformă în urechi care stau să audă un ultim apel, atat al cerului… cât şi al soldatului care avea în mână cuiele. Până să-mi vină rândul sunt rugată să port crucea unui alt condamnat la moarte. Deşi e făcuta dintr-un lemn obişnuit, crucea Lui e atât de grea… Aş fi vrut să aflu mai multe detalii despre acest om. Care era motivul răstiginrii Lui?  Nu-i nimic, totul este regizat, aşa că o pot lua de la capăt!