Majesty

Până unde se întinde înţelegerea noastră? se întreabă filozoful Negulescu. Oare ce se petrece în mintea noastră atunci când zicem că am înţeles ceva? “Înţelegerea unui fenomen constă în punerea lui în relaţiune cu un alt fenomen.” Iată un exemplu pe care îl folosesc pentru a înţelege această teorie: Suntemn invitaţi la o sărbătoare într-un oraş străin. Vedem oamenii îmbracaţi altfel decât cum ştim că ar fi în cursul săptămânii, ascultăm  discursul celui care este în faţă, însă vom înţelege toată această manifestaţie abia după ce ni se explică rolul sărbătorii pentru toţi cei aflaţi acolo. Mai departe Negulescu se contrazice: “Niciodată nu vom putea şti totul, vecinic va trebui să ne rămână ceva necunoscut şi peste putinţă de cunoscut.”

P.P. Negulescu în cartea sa Filozofia în viaţa practică aduce un argument împotriva  vorbei biblice a lui Moise “şi s-a  făcut lumină” cum că e fiziologie falsă şi că  lumina nu s-a făcut decât atunci, când cea dintâi sensibilitate perceptivă a apărut pentru a se distinge lumina de întuneric. Şi continuă cu teoria lui “Când vi se descrie aşadar, în astronomie şi geologie, aspectul pe care îl avea pământul în epocile când sensibilitatea omenească nu apăruse încă, d-voastră trebuie să înţelegeţi că acel aspect nu este decât aspectul pe care pământul l-ar fi avut, dacă sensibilitatea omenească ar fi fost prezentă pentru ca să-l perceapă.”

“Înţelgerea noastră e condamnată să rămână veşnic mărginită, şi ne lasă veşnic nesatisfăcuţi în faţa unui ultim termen explicativ inexplicabil, inintelibil. Orice explicare, fie chiar cea mai ştiinţifică, duce cu necesitate în cele din urmă, la inexplicabil. Să luăm de exemplu, alternarea luminii şi întunericului pe faţa pământului, adică succesiunea zilei şi a nopţii. Cum explică ştiinţa acest fenomen? Prin învârtirea pământului în jurul axei sale. Căci învârtindu-se în jurul axei sale pământul nu prezintă lumini solare, în fiecare moment, decât o jumătate a suprafeţei sale, cealaltă jumătate rămânând, în acelaşi moment, în întuneric. Dar cum explică mai departe ştiinţa învârtirea pământului în jurul axei sale? Prin mişcarea rotatorie a inelului ecuatorial rupt din soare, din care a ieşit pământul după teoria lui Laplace. Şi cum se explică la rândul ei mişcarea rotatorie a inelului ecuatorial? Prin învârtirea masei primitive a soarelui în jurul axei sale. Cum se explică această învârtire? Prin mişcare curba iniţială a moleculelor materiei cosmice nebuloase; din integrarea sau armonizarea mişcărilor curbe  ale acelor molecule a provenit învârtirea totală a masei soarelui în jurul unei axe comune. La rândul lor, mişcările curbe inţiale ale moleculelor se explică prin pornirea lor unele către altele, combinată cu rezistenţa mediului. Iar această pornire se explică prin inegala distribuire primitivă a moleculelor în masa materiei cosmice. Căci dacă moleculele ar fi fost egal dsitribuite atunci puterile lor de atracţiune şi repulsiune neutralizându-se reciproc, ele ar fi rămas veşnic în echilibru, şi mişcarea lor n-ar fi început niciodată. Cum se explică inegala distribuire primitivă a moleculelor în masa materiei cosmice? Şi cum se explica însăşi existenţa materiei cosmice? La aceste întrebări, ştiinţa nu ne mai dă niciun răspuns. Ar trebui să ştim ce a dat naştere materiei cosmice, şi ce a aşezat moleculele ei la distante ingale unele de altele. Ştiinţa nu ne poate indica fenomenul anterior.”

Mergând mai departe, vă întreb: ce s-ar întâmpla dacă totuşi ştiinţa ne-ar indica acest fenomen anterior? Tot nu am înţelege pentru că nu am avea un alt fenomen anterior cu care să-l punem în legătură. Nu e prea plăcută această joacă de-a Dumnezeu. Este suficient de periculoasă ca să ne facă să-l percepem pe Creator de parcă noi am fi creatorul Lui.