Sambata Nu vreau să vă stric vacanţa din prima, şi mie îmi este greu, dar o spun: A murit Dumnezeu! Cum poţi să spui aşa ceva? Ai înebunit de tot!? Pâna la urmă avem dreptul să spunem orice. Lăsaţi-mă să spun până la capăt. Dar noi în cine mai credem?
Aşteptaţi! Chiar nu contează în cine credem atâta timp cât nu strigăm pe străzi credinţa noastră. Am părea nişte ciudaţi, nu-i aşa? Am o veste bună şi una rea. Vestea bună este că mai putem crede în ceva, vestea rea e că deja a venit groparul pentru înmormantare, deci e adevărat, a murit… Lipseşte cultura generală. Parcă aţi fi de pe altă planetă. Vă redau din ziar doar titlul articolului “Drama lumii, a murit cel mai mare dumnezeu”.
Cred şi eu că e tragic dar e şi comedie. Cum poate un om să creadă în cineva cu care nu vorbeşte decât la paşte şi de anul nou? Se pare că e tare revoltat editorul, comentează un episod din mass media, dar eu mă întreb mereu ce se ascunde în spatele acestei veşti care face mult spectacol? Foarte frumoasa lovitură pe ultima suta de metri, hai că a meritat timpul pierdut. Se spune că în puţin timp se vor tipări altfel de cărţi sfinte, mai ceva ca bibliile. Abia aştept să văd ce potop va fi sau care idoli vor conduce poporul. Nu-i de mirare de ce atâţia cetăţeni au cumpărat ziarul azi dimineaţa, mie cel puţin mi s-a spus să aştept mult pentru a fi serivită cu o porţie de hârtie. Am rămas singura care nu ştia ce dumnezeu să schimbe. I-am văzut pe prietenii mei cum aleg numărul norocos. Aşa că eu, din lipsă de altă activitate, i-am ales pe ei. Eu zic că a fost cea mai bună alegere, până când…
Nu mi-au mai răspuns la frământările mele. Foarte dureros este să crezi în oameni. Am păţit-o pe pielea mea. Însă doar atunci îl vedem Dumnezeu. Mereu vin peste noi o mulţime de idei, care mai de care atrăgătoare. De curând am mers la un interviu, ceva îmi spunea să nu mă duc, dar m-am dus. Acolo alte idei erau în mintea mea atunci când am văzut că era o sală plină de oameni pentru un post. Îmi venea să plec în hohote de râs dar şi de plâns că nu aveam ce căuta acolo. Până şi fiinţa mea mă înşela. Asta da aventură, să te arunci în necunoscut, îmi place dar nu pe pielea mea. Să încerc, mi-am zis, că doar nu o fi chiar aşa de rău. Am intrat la comisie, spuneam cuiva drag dupa aceasta păţanie, parcă eram un detinut cu o pedeapsa mare si asteptam eliberarea. În faţa celor care îmi ascultau şi cel mai mic sunet pe care îl scoteam, mi-am revenit. Ţin minte ce am spus: am terminat şi o şcoală de teologie şi consider că relaţiile cu oamenii sunt foarte importante. După aceste vorbe au vrut toţi să vorbească dar am continuat: şi relaţia cu Dumnezeu e importantă. Am iesit din acea încăpere în care am simţit că va exploda o bombă. În timpul cât aveam să completez un formular de înscriere ca şi candidat pentru un post de psiholog mă tot gândeam unde sunt oamenii în care m-am încrezut, eu eram singură acolo şi totuşi…
Am lăsat totul în aer şi am mers să mă răcoresc afară, simţeam că e un incediu în mine, dar nu din cauza căldurii de afară. Dădusem o luptă pe care nu eu vroiam să o câştig. Nici nu mai ştiu dacă eu i-am ales pe ei sau ei m-au ales pe mine, un lucru e sigur, am primit acel post.
Important e în cine credem. Dumnezeu NU a murit!
